Recenzie „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde

Dacă ai mai citit cel puțin o recenzie de-a mea până acum, atunci probabil te vei întreba de ce încep direct cu recenzia, cu propria-mi părere și nu cu un sinopsis, ori niște opinii publice. Adevărul este că sunt foarte nerăbdătoare în a-mi exprima părerea în legătură cu acest volum.. de-a dreptul superb. Ce pot spune?! Oscar Wilde m-a fascinat intru totul.

Citind această carte mi-am demonstrat mie însămi de ce ar trebui să mă apropii mai mult de clasici ai literaturii universale. Nu mă înțelegeți greșit, există, într-adevăr, o grămadă de cărți bune, care merită citite, acestea începând de la romane thriller, romance, până la psihologie practică, însă la un moment dat, în viață, avem nevoie de niște literatură adevărată, aveam nevoie nu de ceva bun, ci de ceva strălucitor, remarcabil. „Portretul lui Dorian Gray” este una dintre acele opere care au mișcat grămezi de suflete și care, de-a lungul atâtui timp, au lăsat, cred eu, mii se întrebări pe buzele a nenumărați cititori. Mai mult decât atât: a oferit răspunsuri, poate, la propriile frământări interioare ale cititorului.

Ca să pătrundeți și voi, odată cu mine, în lumea acestui prim volum al lui Oscar Wilde, încep prin a vă spune despre Dorian Gray. Acest tânăr ce poartă un nume atât de frumos și de elegant este o persoană care fascinează prin frumusețea sa orbitoare. Tinerețea – alt element care îl definește. Dorian Gray este tânărul care a reușit prin aspectul său fizic să atragă atenția pictorului Basil Hallward, ajungând astfel să pozele pentru acesta. Acasă la Basil Hallward, în timpul unei ședințe, Dorian îl cunoaște și se împrietenește cu lordul Henry, acesta fiind un personaj care va avea mai apoi o importanță majoră în evoluția lui Dorian.

M-a atras tare mult și, de asemenea, mi-a dat de gândit modul în care Dorian vedea, la începutul romanului, portretul ce îi fusese făcut de către Basil: acesta este supărat pe portret, nu îl încântă, fiindcă, deși un portret foarte reușit, îl vede superior lui, acesta păstrându-și tinerețea pentru totdeauna, pe când el nu va putea beneficia de acest lucru. Un concept foarte interesant.

Cred, de fapt, că această carte este o figură de stil, o metaforă atât de frumoasă. Reprezintă evoluția lui Dorian către autocunoaștere, acesta fiind încercat de diferite sentimente, trăiri care, într-un fel sau altul, îl domină și îl marchează. Acesta cunoaște gustul dragostei, iar mai târziu parcă își schimbă modul de a fi.. sau poate doar abia atunci îi iasă la iveală adevărata ființă.

Acest roman are la baza trei personaje, trei caractere puternice și diferite: Dorian, lordul Henry și Basil Hallward, iar contrastul dintre ei este unul destul de puternic, ceea ce face ca acest roman să fie unul atât de bun. Chiar înainte de a începe să citesc cartea, am sesizat mărturiserea autorului,

„Portretul lui Dorian Gray reflectă mult din mine însumi: Basil Hallward este ceea ce cred eu că sunt, lordul Henry – ceea ce crede lumea că sunt, iar Dorian – ceea ce aș vrea să fiu – în alte vremuri, poate.” (Oscar Wilde)

vorbe care m-au intrigat și, chiar în timp ce citeam, analizam mereu aceste trei persoanje, gândindu-mă la această frază.

Ah, da, era să uit: adevărul este că am întâlnit și un obstacol în lecturarea acestei cărți, iar acest obstacol poatră numele de Capitolul XI, capitol pe care l-am parcurs destul de greu datorită multelor referiri la alte personalitări ori evenimente din trecut. Însă a meritat să mă chinui puțin cu el, cu siguranță.

Am remarcat, de asemenea, o asemănare oarecare în stil cu F. Scott Fitzgerald, referindu-mă la romanul Marele Gatsby al acetuia, însă „Portretul lui Dorian Gray” este ceva mai profund, are acea sclipire care îl diferențiază de multe alte opere. Este un clasic care, la naiba, trebuie, dar trebuie citit la un anumit moment în viață.

Și iată că m-am lungit mult de tot cu această recenzie. Asta se întâmplă când ai prea multe de spus, nu-i așa?

Am să vă las, de asemenea, câteva pasaje mai micuțe din carte care m-au impresionat:

Cel care pozează nu-i decât un accident, un simplu prilej. Nu pe el îl dezvăluie pictorul, ci mai degrabă pictorul este acela care, prin pânza zugrăvită, se dezvăluie pe sine însuși.

Scopul vieții este autodezvoltarea. Deplina înflorire a personalității – iată sensul existenței existenței sub soare a fiecărui dintre noi. În zilele noastre însă, oamenilor le e teamă de ei înșiși.

Este sufletul o umbră al cărei sălaș se află în casa păcatului? Ori adevărul e că trupul sălășluiește în suflet, așa cum credea Giordano Bruno? Separația dintre spirit și materie este un mister, după cum contopirea spiritului cu materia tot mister este.

De câte ori sunte fericiți, suntem și buni, dar nu de câte ori suntem buni suntem și fericiți.

Deseori am impresia că arta îl ascunde pe artist într-o măsură mult mai mare decât îl dezvăluie.

Iar după cum spusesem și într-o postare anterioară, pur și simplu iubesc această ediție a cărții. Coperta îmi place extrem de mult, iar formatul cărții este de asemenea de ajutor.

Menționez că ediția curentă poate fi cumpărată de AICI, în cazul în care vreți și voi să o achiziționați.

Recenzie „De profundis” de Oscar Wilde

ScrisăScrisă în 1897, în timpul detenției executate de Wilde timp de doi ani, ca urmare a condamnării din 1895 pentru acte apreciate în epocă drept demne de oprobiul social (în fapt, pentru homosexualitate), lucrarea este ultima opera în proza a lui Wilde. De profundis dezvăluie felul în care timpul petrecut în inchisoare a declanșat o schimbare profundă în conștiința lui Oscar Wilde, făcându-l să descopere, prin suferință, răspunsul la intrebări fundamentale, aducând la lumină un Wilde nebănuit, pe care putini cititori îl cunosc sau și l-au imaginat vreodată.

Sursa descrierii: Librarie.net

„De profundis” de Oscar Wilde a reprezentat o adevărată surprinză chiar și pentru mine. Lecturarea acestei cărți în sine. Îmi doream de foarte mult timp să citesc această carte, încât nici nu mi-a trecut prin cap că aș putea să o găsesc cotrobăind prin biblioteca tatei. Întâmplarea face ca ieri seară, nu din lipsă de ocupație, ci din simpla dorință de a mă relaxa, am luat pe rând fiecare volum din bibliotecă cu scopul de a-l „examina” puțin, până când m-am trezit în mână cu „De profundis” al lui Oscar Wilde. În acel moment am încetat „căutarea” și mi-am lipit un zâmbet bleg pe față, apoi am furat-o. Am simțit că trebuie neapărat să o citesc. Așa că asta am și făcut.

Acum că v-am povestit și această istorioară, să trecem la recenzie. Am întâlnit în „De profundis” același stil inconfundabil al lui Oscar Wilde, stil pe care l-am regăsit și în primul și singurului roman al său, „Portretul lui Dorian Gray”. „De profundis” cuprinde confesiunile lui Oscar Wilde din perioada în care era închis. Pe lângă prefața scrisă de Henry-D Davray, acest volum începe cu o serie de amintiri despre Oscar Wilde scrise de către André Gide, apoi continuă cu câteva scrisori adresate lui Robert Ross, după care încep să curgă gândurile lui Oscar Wilde, confesiunile sale legate de viața la închisoare, despre artiști, despre viață și despre oameni în general. Despre societate. Cu referiri la Evanghelie, la cultura greacă, cât și la unele opere shakespeariene, Oscar Wilde îți modelează gândirea, vine cu un nou concept asupra vieții pe care nu mulți ar fi în stare să-l încerce, cred eu, având în vedere situația în care se afla. Nu-mi dau seama încă dacă Oscar Wilde e cel care pune întrebările sau cel care le oferă răspunsul; cert este că îi simt scrierile atât de aproape de sufletul meu, încât uneori acest lucru mă înfioară și mă copleșește. Alteori mă surprinde întru-totul și-mi servește o idee, un mod de a gândi pe care nu l-am adoptat până acum, pe care nu l-am descoperit poate. De pildă, să luăm următoarele pasaje:

Viciul suprem este superficialitatea. Tot ceea ce îți asumi este bun.

A renega experiențele pe care le-ai cunoscut înseamnă a-ți opri propria dezvoltare; a le nega, înseamnă a pune o minciună pe buzele propriei tale vieți. Aceasta ar înseamna renegarea propriului suflet.

 Aceste două citate exprimă exact ceea ce am eu în minte. Consider că nu poți duce o viață fericită și liniștită atât timp cât continui să-ți renegi propriul trecut, propriile experiențe, propriul eu trecut. Adevărata viață constă în simplitate, în onestitatea fără de propriul suflet, în respect și înțelegere.

În acest Oscar Wilde prezent printre paginile acestei proze scurte am regăsit un om inteligent, capabil să nu-și transforme toate durerile și suferințele trăite în ură – ură față de societare ori față de el însuși. Aceasta ajunge la un echilibru, schimbându-și altfel viața în bine. Câteva dintre cugetările acestuia:

Orice degradare a trupului trebuie să contribuie la înălțarea sufletului.

Dar, în timp ce hotărârea de a deveni mai bun este un act empiric și ipocrit, faptul de a fi devenit mai om este privilegiul celor care au suferit; eu cred că am devenit mai om.

Sufletul se naște bătrân în corp și numai pentru a-l întineri, corpul îmbătrânește.

Ceea ce mă fascinează cel mai mult la Oscar Wilde este felul său liber și cald de a se exprima, care te îndeamnă parcă să continui lectura. Citindu-l pe Wilde, nu ai nevoie de dialoguri pentru a nu te plictisi. Nu. El înfățișează însăși o artă prin modul său de a fi, de a scrie, de a gândi. Iar arta este menită să poarte o ușoară tentă de mister caracteristic.

Dacă te poți bucura de libertate, flori, cărți și lună, cum să nu fii pe deplin fericit?  

Am spus că, în spatele durerii, se află întotdeauna durere. Ar fi mai înțelept să spun că, în spatele durerii, se află întotdeauna un suflet. Și, a-ți bate joc de-un suflet în durere este un lucru primejdios. În economia ciudat de simplă a lumii, nu primești decât ceea ce dai; și ce simțământ în afară de dispreț ai putea avea pentru cei care nu au destulă imaginație ca să pătrundă dincolo de aspectul exterior al lucrurilor și să încerce un simțimânt de milă?

O lectură cu adevărat specială. Un suflet atât de frumos precum al lui Oscar Wilde merită ascultat, zic eu.
Dacă v-a plăcut „Portretul lui Dorian Gray”, cu siguranță veți îndrăgi și această latură mai personală al lui Wilde. Eu nu pot decât să vă recomand ambele lecturi, atât „De profundis”, cât și „Portretul lui Dorian Gray”, căci le consider două opere fundamentale, care merită gustate din plin. Această recomandare se îndreaptă în special amatorilor de cărți clasice – cărți care au puterea de a ridica întrebări la nivelul conștiinței cititorului. Cărți care fac literatură.

Eu mă opresc aici cu recenzia, însă nu înainte de a vă spune că aștept în comentarii și impresiile voastre în legătură cu acest volum, în caz că l-ați citit deja.