Top 10 cărți citite vara aceasta

Hei, ce faceți? Ei bine, sper că s-a mai răcorit și pe la voi - eu mă pot lăuda cu o vreme exact pe placul meu (adică o vreme de toamnă, în adevăratul sens al cuvântului), mai exact: o atmosferă plăcută și liniștitoare care-mi conferă starea necesară penru a privi puțin în urmă și a medita asupra cărților citite vara aceasta.

Inițial voiam să scriu o postare despre cele mai bune cărți citite anul ăsta până acum, însă cum nu mai este atât de mult până la finalul anului (când au trecut deja opt luni?!?), m-am gândit că mai bine postez la finalul anului o evaluare de genul acesta a celor mai bune cărți pe care le-am citit în decursul anului.

În aceste trei luni caniculare (iunie, iulie și august) am reușit să citesc, conform Goodreads, 19 cărți. Nu sunt atât de multe (iar majoritatea lor sunt de dimensiuni reduse), însă trebuie să recunosc că multe dintre ele mi-au plăcut foarte mult, așadar am ales să fac acest top 10 pentru a le putea cuprinde pe toate cele care m-au impresionat în mod deosebit. Adevărul e că mi-a fost foarte greu să le clasez și vă spun de pe acum că, după mine, absolut toate cărțile din acest top merită citite.

10. Oscar și Tanti Roz  și Elixirul dragostei de Eric Emmanuel Schmitt (Ed. Humanitas)

Prima este recitită, iar cea de-a doua citită tocmai acum, pe sfârșitul lunii august. Stilul lui Schmitt este inconfundabil, iar poveștile sunt pe măsură, emoționante și plăcute (și, bineînțeles, așa cum ne-a obișnuit autorul, foarte scurte). Oscar și Tanti Roz mi-a plăcut ceva mai mult decât Elixirul dragostei, însă totuși am zis că merită menționate amândouă, căci și aceasta din urmă este foarte drăguță.  Oscar și Tanti Roz poate fi comandă cu transport gratuit de AICI, iar Elixirul dragostei, tot cu transport gratuit, de AICI.

9. Cerul din burtă de Ioana Nicolaie (Ed. Polirom)

O lectură mai specială, neobișnuită, diferită de restul lecturilor mele. Scriitura Ioanei Nicolaie mi s-a părut foarte sensibilă și delicată, iar acestă proză mi-a demonstrat cu siguranță că autoarea știe să rânduiască cuvintele, și încă într-un mod foarte frumos. Puteți achiziționa cartea de AICI (la un preț foarte bun!).

„Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath - Recenzie

Cum se face că uneori pare că avem totul, pare că viața ne surâde, însă, cu toate acestea, există un gol, acolo, în carapacea noastră interioară care ne împiedică să simțim bucuria reușitei, care ne fură din umanitate?

Născută în Boston, Massachusetts, în toamna anului 1932, Sylvia Plath este una dintre acele suflete feminine a căror prezență au marcat profund secolul al XX-lea. Confruntându-se cu depresia, aceasta trece prin diferite situații care îi schimbă, într-un fel sau altul, viața. Sylvia Plath este cunoscută în special pentru poeziile sale, talentul său fiind recunoscut încă de la o vârstă timpurie. În același an în care definitivează romanul de față, mai exact în anul 1963, roman publicat pentru prima dată sub pseudonimul Victoria Lucas, Sylvia Plath trece printr-o perioadă dificilă: mariajul îi eșuează, boala pune stăpânire pe ea și pe copiii ei, confruntându-se totodată cu o iarnă grea - astfel decurge la sinucidere. Printre volumele sale publicate ulterior se numără Ariel (1965), Crossing the Water (1971), Winter Trees (1971) și Collected Poems (1981). „Clopotul de sticlă” de primul și singurul ei roman.

Fiind un roman semi-autobiografic, romanul „Clopotul de sticlă” urmărește viața tinerei Esther Greenwood, o tânără cu un potențial mare care câștigă, alături de alte unsprezece fete, un concurs al unei reviste de modă, primind astfel o slujbă pe timp de-o lună la New York. În prima parte a romanului, să mă exprim așa, avem în prim plan viața acestei tinere din momentul în care ajunge la New York și începe a le cunoaște și pe celelalte fete. Totuși, încă de a început se observă o degradare a lui Esther. Ajunsă apoi acasă după acea lună petrecută la New York, Esther încearcă să se sinucidă, această întâmplare conducând-o la terapie psihiatrică și tratamente cu șocuri.

Personal, nu cred că este un roman brutal sau șocant, deși poate părea dur pe alocuri, însă ceea ce mi-a plăcut extrem de mult e că prin această duritate este înfățișată o realitate adevărată. Ar fi superficial din partea mea să spun că îmi place personalitatea protagonistei noastre, căci ce ai putea să apreciezi la un om care e distrus din punct de vedere psihic? Ceea ce mi-a plăcut, de fapt, a fost felul în care am putut exploata sufletul acestei tinere. Această tânără, Esther Greenwood, este un mister ea însăși, iar deciziile radicale pe care le ia nu știu dacă te înspăimântă, însă cu siguranță te intrigă. 

Un roman al rătăcirii și al regăsirii de sine. În tot acest timp, până la ieșirea din azilul la care urma să stea o perioadă de timp, Esther trăiește în interiorul unui clopot de sticlă, izolată de lume, de bucuria de a trăi, trăiește singură, în interiorul ei, observând cum viața trece pe lângă ea. Cred, de fapt, că fiecare dintre noi trăim sub propriul nostru clopot de sticlă, chiar dacă nu tot timpul, poate doar uneori; momentele acelea când ai nevoie de prezența ta desăvârșită, când vrei să fii singur cu tine însuți, să-ți faci ordine în gânduri.

În final pot doar să vă recomand cu căldură acest roman, nu este un roman care să te țină sufletul la gură, însă limbajul foarte accesibil și întâmplările prin care trece Esther (și totodată și însăși Sylvia Plath, în mod evident) îl fac un roman remarcabil. Să vă spun sincer, eu l-am terminat în doar câteva zile. Nu știu încă să vă spun de ce sunt atrasă atât de mult de romanele acestea semi-autobiografice sau doar autobiografice, poate pentru că sunt printre singurele care îți dau posibilitatea de a cunoaște mai mult ca niciodată o persoană, un suflet uman.

Ca întotdeauna, am selectat și câteva citate, pentru a vă familiariza puțin cu gândurile lui Esther:

Fete de genul ăsta mă îngrețoșează. Crăp de ciudă. În nouăsprezece ani, nu pusesem piciorul afară din New England până la excursia asta la New York. Era prima mea ocazie ca lumea și eu ce făceam? Stăteam ca fraiera și-o lăsam să-mi space printre degete.

- Spune-mi, Esther, munca ta nu te interesează. 

- O, ba da, ba da, i-am răspuns. Mă interesează foarte mult. 

- Îmi venea să strig în gura mare, de parcă în felul acesta aș fi făcut ca replicile mele să pară mai convingătoare, dar m-am abținut.

- Și cum vă simțiți în dimineața asta, domnișoară Greenwood?

Încercasem să-mi dau seama care dintre ei vorbise. Urăsc să spun ceva unui grup. [..] Și mai urăsc ca oamenii să te întrebe voios ce mai faci când știu că te simți ca dracu' și să se aștepte să spui „Bine”.

- Mă simt groaznic.

Editura Polirom
Nr. de pagini: 262
Anul apariţiei: 2012
Traducere din engleză de Alexandra Coliban

Voi ați citit acest roman? În caz că da, sunteți bineveniți să-mi spuneți ce impresii v-a lăsat vouă!

„Exuvii” de Simona Popescu - Recenzie

Am 16 ani. Citesc. Îmi plac mai mult cărțile decât oamenii. Ele - cele adevărate - nu vor să te convingă de nimic, nu vor să aibă „dreptate”. Asculți vocile cărților. Dacă nu se potrivesc cu vocea ta interioară, le-nchizi. Și nimeni nu se supără pe tine.

Vin momente când nu știi încotro s-o apuci, când te cauți, dar nu ești acolo - sau poate doar ai greșit ascunzătoarea. Momente când ai chef să petreceți ceva timp cu tine însuși, să discuți între patru ochi cu sinele tău pentru a te aduna, pentru a-ți reîntregi ființa complexă ce ai fost, ești și vei fi. Uneori uiți lucruri, amintiri, frânturi din ceea ce erai acum trei sau zece ani, iar câteodată, fie că recunoști sau nu, ai nevoie de cineva care să-ți amintească toate aceste lucruri. În momente ca astea - această carte este alegerea perfectă.

Născută în martie 1965, în județul Brașov, Simona Popescu este poetă, prozatoare și eseistă. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti în 1987. În prezent este lector la aceeași facultate. Iată volumele de poezie scrise de aceasta: Xilofonul si alte poeme (1990; traducere maghiara, 1998), Pauza de respiratie (1991, volum colectiv), Juventus (1994), Noapte sau zi (1998), Juventus si alte poeme (antologie, 2004),  Lucrari in verde. Pledoaria mea pentru poezie (2006; tradus fragmentar în franceza și germană în volumul Travaux en vert, Edition Phi, Luxemburg, 2008).

Proză: pe lângă Exuvii (1997, cu trei ediții ulterioare, dintre care două la Polirom), a coordonat romanul colectiv Rubik (Polirom, 2008). Eseuri: Volubilis (1998), Salvarea speciei. Despre supra­realism si Gellu Naum (2000), Clava. Critifictiune cu Gellu Naum (2004).

Întâi de toate, să vă explic ce sunt exuviile. „Exuviile” sunt pieile lepădate, carcasele subțiri lăsate în urmă de fluturi atunci când ies din pupe, învelișurile năpârlite ale vietăților care, crescând, se transformă cu totul. Poate te întrebi ce legătură are acest titlu cu conținutul acestui roman - ei bine, reprezintă chiar esența romanului, întrucât la fel facem și noi cu ipostazele noastre vechi, imanure pe care le dăm uitării. În acest roman, Simona Popescu strânge fiecare părticică a ființei umane, constituie un întreg, fără a abandona nimic, căci aceasta crede cu desăvârșite că nu suntem doar ceea ce suntem, ci și ce am fost.

„Exuvii” de Simona Popescu este un roman autobiografic în care autoarea evocă diferite amintiri și trăiri din copilăria și adolescența ei cu scopul de a-și regăsi sinele, de a aduna toate simonele la un loc. Un roman suflet pentru suflet. Naturalețea și modul extraordinar de a-și așeza cuvintele pe hârtie, de a alcătui un întreg, de a răscoli amintiri și de a le descrie într-un mod atât de plăcut - toate acestea denotă nevoia de a scrie care izvorăște din spontaneitate, care reprezintă un mod de viață, iar eu tind să cred că atunci când un scriitor scrie din toată inima, când acesta trăiește ceea ce scrie cu adevărat, atunci e imposibil să nu remarci asta în modul în care scrie. E posibil să mă înșel, dar asta am simțit citind această carte: de fapt n-am văzut aceste capitole adunate la un loc ca pe o simplă carte, ci ca pe o ființă umană, am simțit o inimă pulsând printre paginile acestei cărți, și mai mult decât atât - lecturând, m-am întâlnit de nemumărate ori cu propria persoană.

Mi se pare pur și simplu incredibil cât de mult m-am regăsit în acest roman. E o chestie pe care încă o procesez, aproape că nu îmi vine a crede. Acum constat că, deși am acordat 5 steluțe din 5 pe Goodreads multor alte cărți înainte de a citi această carte, singura pentru care ar fi trebuit să păstrez cele 5 stele este aceasta. Nu pentru că nu ar fi existat alte cărți care să-mi placă foarte mult, ci pentru că simt că această carte întrece pur și simplu orice carte pe care aș fi citit-o până acum.

Un aspect care îmi place extrem de mult la acest roman este faptul că, odată ce te-ai adâncit în lectură, nu-ți mai dai seama dacă citești despre Simona Popescu sau dacă citești despre tine. Această alternanță dintre persoana I, singurar și persoana a II-a, singular creează un fel de imagine întortocheată în mintea cititorului și te trezești la un moment dat întrebându-te „Păi stai puțin, ăsta-s chiar eu pe paginile astea?”. Pe parcurs nu m-am mai întrebat asta, căci mi-am dat deja seama că n-am cum să scap de mine atât timp cât citesc această carte.

Acest roman a cotrobăit atât de mult printre amintirile mele și nu numai, mi-a amintit de jocurile din copilărie, de felul cum, treptat, m-am îndrăgostit de literatură; de somnul de după-amiază. Am pătruns în văgăuni de mult uitate, am simțit parfumul tuturor florilor din grădina bunicii, mi-a amintit de nopțile când mă hrănesc parcă nesătulă cu câte o carte bună, cum îi extrag cuvintele, frazele. 

Sugeam sângele mustos al frazelor, mă hrăneam, creierul meu era doar stomac, stomac uriaș. Hăpăiam, plimbam propozițiile pe cerul gurii, încercam să le simt gustul. Prindeam cu chelicerele simțurilor câte un cuvânt și-l întorceam pe toate părțile înainte să-l înfulec.

Recomand din tot sufletul acest roman, în special dacă sunteți în căutare de un roman care să vă lase cu întrebări, dar și dacă doriți o simplă plimbare prin propria viață; o mică amintire a ceea ce ați fost într-un timp anterior. Eu zic că e aproape imposibil să nu te regăsești câtuși de puțin în acest roman - și chiar și-așa: merită din plin să faceți cunoștință cu toate aceste simone etalate; merită pentru felul lui atât de aranjat și bine gândit în care este scris!
Îl puteți achiziționa de pe Libris sau Elefant.

Am selectat o grămadă de citate și-mi este foarte greu să aleg dintre ele.. dar să vedem, trebuie să o fac și pe asta:

Îmi trece prin cap că aș fi o pură ficțiune. Mă apucă groaza. Mi-e frică de ficțiuni, de fantome. Scriu de frică. O iau înaintea altor ficțiuni despre mine. 

Ne lipseau însă cuvintele, adjectivele, elementele de legătură și tot așa. Dar cine avea nevoie de ele? În absența lor, a ideilor, a conceptelor, a noțiunilor, a schemelor de vorbire, lumea era o mare și înnebunitoare mulțime de suprafețe colorate, parfumate și moi, reci, delicate, rugoase, fetide, catifelate, mătăsoase, lăcuite, polisate, oxidate, glazurate, suprafețe de furnituri și glaspapiruri, împletituri, tapiserii.

Nu, copilăria nu e „paradisul pierdut”. Nici „paradis” și nici „pierdut”, pentru că uite-l, nu în urma ta, ci mai degrabă-n față. Nu e nimic pierdut, chiar dacă unii uită mai mult ca alții. Ca și cum un copac ar putea trăi doar cu frunzele!

Omul din fața mea e grăbit. Refuz să vorbesc pentru că ar trebui să simplific, ar trebui să elimin și golurile, pauzele necesare. Asta m-a făcut, poate, să scriu, din când în când. Liniștea își are aici rostul ei, ca vidul din oasele păsărilor care zboară, ca golul din masa lemnoasă a instrumentelor muzicale.

Mă costumasem ca pentru carnaval, în draperii de cuvinte, franjuri încâlcite. Nu se iese așa în lume!

Editura: Polirom
Nr. de pagini: 308
Anul apariţiei: 2011 (pentru ediția curentă)

Recenzie „O mie nouă sute optzeci și patru” de George Orwell

Anul apariției: 2012

Editură: POLIROM

Colecție: Top 10+

Număr pagini: 348

Domeniu: Literatură universală

Sinopsis

Winston Smith este un personaj oarecare: el urăște, iubește și muncește ca orice alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul că trăiește într-o lume infernală, în care a urî, a iubi sau a munci sunt venite dintr-un efort supraomenesc al fiecărei clipe. Romanul O mie noua sute optzeci si patru descrie tabloul apocaliptic al unei Londre din era post-atomică, sediul unui regim totalitar în care orice logică pare să fi fost abolită. Execuțiile fără rost, disparițiile peste noapte au devenit un lucru firesc. Trecutul este rescris mereu spre a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „nouvorbă”, o limba robotizată, care completează imaginea de lume ordonată „științific” după voința Fratelui cel Mare, care spune că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”.

Romanul O mie noua sute optzeci si patru a inspirat o celebra ecranizare, in anul 1984, avându-i în distribuție pe John Hurt, Richard Burton și Suzanna Hamilton.

Recenzie

O mie nouă sute optzeci și patru este un roman pe care l-am citit cu pasiune, un roman extraordinar de bun și de bine construit. Nu știu dacă în timp ce citeam chiar realizam că parcă mă îndrăgosteam de el cu fiecare pagină citită, însă de îndată ce am ajuns să îl compar cu alte romane, am văzut diferența. Este un roman complex, care îți dă de gândit, și asta e ceea ce iubesc cel mai mult la el.

O distopie care înfățișează tabloul unei Londre din secolul al XX-lea, roman care, deși publicat în anul 1949, ne vorbește despre o Londră din anul 1984.

O Londră în care Partidul domina lumea, acesta având puterea și, de asemenea, posibilitatea de a modifica trecutul și de a modela gândirea celorlalți, făcându-i astfel să gândească cum trebuie. Un ținut unde războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere.

Vorbele acestea, războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere, aflate și pe una dintre coperțile cărții, m-au nedumerit atât de mult la început, încât eram de-a dreptul confuză, însă atunci când am terminat acest romanul, totul a prins sens. E un concept pe atât de interesant, pe atât de ciudat. Îmi place asta.

Încă de la început, când abia începeam să mă acomodez cu această operă, care nu îți oferă prea multe informații chiar din primele pagini, eram puțin nedumerită, asemenea unui om care nu știe ce se întâmplă în jurul lui. Ceea ce mi-a atras apoi atenția a fost apariția lui Winston Smith, protagonistul acestui roman, acesta aflându-se pe punctul de a se decide a ține un jurnal în care avea să-și noteze până și cele mai negre gânduri, deși era conștient de pericolul ce îl aștepta, dacă va fi prins.

Mi s-a părut interesant faptul că în casele oamenilor erau amplasate niște așa-numite tele-ecrane, prin intermediul cărora aceștia puteau fi urmăriți la fiecare mișcare pe care o făceau. De asemenea, această limbă pe care partidul o impunea, Nouvorba, această limbă robotizată mi s-a părut un concept tare interesant, cu toate că eu, ca persoană, nu mă văd vorbind această limbă.Aceasta sună cam așa…



Prima parte a romanului, deși concentrându-se cel mai mult pe descrierea acestei Londre și a vieții pe care oamenii o duc sau sunt obligați să o ducă, m-a fascinat. Îmi place la nebunie când o carte mă face să părăsesc lumea în care mă aflu și mă plasează în spațiul acela neimaginat de mine până atunci. Partea a doua a cărții m-a luat complet prin surprindere într-un mod tare plăcut, în scenă făcându-și apariția Julia, fata de la Secția Literatură, alături de care acesta se avântă într-o frumoasă (sau poate că nu) poveste…amoroasă, aș putea spune. Începând de aici începe adevărata acțiune.

O mie nouă sute optzeci și patru cred că este prima carte pe care am citit-o din colecția TOP 10+ de la editura Polirom și mă bucur tare mult că am avut inspirația de a o cumpăra, deși nu citisem nicio recenzie înainte, ci m-am lăsat condusă de instinct. Cu siguranță voi mai încerca și alte cărți din această colecție (mai ales ținând cont că am o obsesie pentru colecții, în general)! Ca și o consecință a citirii acestui roman, mi-am adăugat în Wishlist trilogia 1Q84 scrisă de Murakami și Fahrenheit 45 de Ray Bradbury.

O recomand cu mare drag tuturor celor care caută un roman bun, nu doar o lectură ușoară și superficială!

A citit-o cineva?Sunt nerăbdătoare să vă aflu părerile, așa că nu ezitați să lăsați un comentariu dacă aveți ceva de spus.

În caz contrat, sper că v-am convins că îi acordați măcar o șansă acestui roman.

Recenzie „Biblioteca umbrelor” de Mikkel Birkegaard

sursă imagine: Libris

Anul apariției: 2011

Număr pagini: 504

Editură: POLIROM

Domeniu: Literatură universală

Despre carte..

Plin de mister și suspans, învăluit într‑o atmosferă ce amintește pe alocuri de abatia tenebroasa din Numele trandafirului, romanul Biblioteca umbrelor vorbește înainte de toate despre magia cărților și despre forța de seducție a lecturii. Ce se întâmplă însă când această forță de seducție este folosită în scopuri malefice? După moartea tatălui său, Jon Campelli – un tânăr avocat în plină ascensiune din Copenhaga – devine peste noapte proprietarul anticariatului Libri di Luca. Din acest mo­ment se trezește atras fără voie într‑o lume tainică, populată de societăți și organizații secrete înființate încă din Antichitate, ai căror membri sunt înzestrați cu puterea exceptională de-a influența lectura altora și de‑a da naștere unor povești minunate, dar în același timp de‑a manipula până la sinucidere și crimă.

Recenzie

Dragii mei cititori, dați-mi voie să vă prezint una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta (2014). Știam, știam că această carte nu mă va dezamăgi și mă bucur enorm că mi-am făcut curaj în sfârșit de a citi ceea ce-mi doresc cu adevărat și de nu a mai amâna tocmai lecturarea cărților pe care vreau cel mai mult să le citesc. Dar nu de asta mă aflu aici, vă rog să mă iertați. Recenzia.

Pentru a vă introduce puțin în această lume prezentată pe parcursul acestor 504 pagini ale cărții, am să încep prin a vă spune câteva vorbe despre ceea ce se întâmplă în carte (nu dau spoilere, așa că puteți continua lectura).

Jon Campelli, un avocat tânăr ai cărui părinți sunt aproape absenți total din viața lui (mama lui murise cu mult timp în urmă, iar cu tatăl său – care trăia – nu păstra legătura datorită unor anumite motive – pe care le veți afla pe parcursul lecturii -) este sunat într-o zi de către un polițist care îl anunță de moartea tătălui său, Luca Campelli.

Dar aceasta nu este o moarte normală, ci cauzată de lecturarea unei noi cărți din anticariat.

Acesta din urmă este un bătrân a cărui viață s-a învârtit în jurul anticariatului pe care îl deținea, Libri di Luca, ajutat de Katherina, o tânără dislexică care își găsește un rol bine determinat în toată această povestire, și de Iversen, un bun prieten de-al lui.

Toți cei menționați mai sus sunt Lectori. Acești anumiți „lectori” se împart în două categorii: receptori și emițători. Luca și Iversen fac parte din categoria emițătorilor, aceștia având posibilitatea de a influența înțelegerea textului de către cineva atunci când citeau cu voce tare. Receptorii, în schimb, reprezintă un fel de magnet, astfel încât atunci când se află lângă persoane care citesc (în gând, nu cu voce tare), toate cuvintele citite de aceștia se revarsă precum râuri de cuvinte, fraze și idei asupra lor. Jon nu-și descoperise încă puterile, însă de îndată ce a avut ocazia de a se întâlni cu Katherina și Iversen, lucrurile au luat o întorsătură zdravănă, acesta nevenindu-i să creadă că toate acele lucuri erau cu adevărat reale - asta până când Katherina îi făcu o demonstrație.

Toate aceste lucruri, nu știu despre voi, dar pe mine m-au fascinat. O ficțiune atât de bine pusă la punct. Vă așteptați poate să fie ceva clișeic în toate aceste lucruri, însă nu este deloc așa, vă asigur.

Așadar, odată cu moartea tatălui său, Jon interacționează cu prietenii tatălui său de la anticariat și astfel se naște acțiunea romanului, acesta își descoperă adevăratele abilități, începe puțin câte puțin să pătrundă în trecutul său și să descopere cât de fascinant (sau nu) a fost. Descoperă cât de cunoscut, cât de preamărit îi este numele și de ce. Învață că, uneori, chiar viața îți poate sta sub semnul întrebării datorită unei cărți.

Imprevizibilă. Da, acesta e cuvântul potrivit. Suspans, mult, mult suspans, răsturnări de situații, persoanje pe care îți vine să le strângi de gât câteodată. O lectură ușoară, dar superbă. Citind, nu mai eram eu și cartea, era doar textul care mi se revărsa prin toată ființa, eram doar litere, cuvinte, fraze. Nu mai exista nimic, nimic în jurul meu decât asta. Povestea asta uimitoare care m-a purtat atât de departe și, Doamne, a fost atât de frumoasă această călătorie.

V-aș obliga să citiți această carte, însă e puțin peste măsura puterilor mele! Nu-mi ajung cuvintele să descriu cât de mult mi-a plăcut această carte! Iar, deoarece am împrumutat-o de la bibliotecă, cu siguranță va fi prima carte pe care mi-o voi cumpăra deoarece cartea asta trebuie să se afle pe rafturile bibliotecii mele!

Citate nu am selectat deoarece nu cred că aș fi avut ce să selectez, această carte trebuie pur și simplu savurată în întregime.

Dacă v-am convins să citiți această carte (și sper că am reușit măcar să vă stârnesc puțin interesul!), o puteți achiziționa de AICI, cu transport gratuit.