„Ghici ce-i în cutie” de M.J.Arlidge - Recenzie

Editura: TREI

Anul publicării: 2015

Număr pagini: 408

Titlu original: Pop Goes the Weasel

Traducător: Lucian Niculescu

Disponibilă: Libris | Elefant + ebook

Încep această recenzie prin a vă spune că M.J. Arlidge, producător al unor seriale polițiste și totodată a unor serii de romane de aceeași natură, este, fără doar și poate, un autor care aproape că-ți taie respirația prin intermediul romanelor sale.

Încă de la primul său roman din seria Helen Grace, „Ghici cine moare primul”, acest autor m-a captivat atât de mult încât a reușit să mă țină legată de acea carte până în ultimul moment, până am întors ultima pagină. Atât stilul altert, caracteristic romanelor thriller, cât și acțiunea imaginată de autor m-au făcut să trăiesc din plin fiecare încercare la care au fost supuse personajele.

După ce a demascat persoana din spatele tuturor crimelor din primul roman al seriei, inspectoarei Helen Grace îi sunt puse din nou la încercare abilitățile. Acțiunea romanului se petrece, în mare parte, într-un orășel din Anglia numit Southampthon, un loc al dezastrului și al mizeriei, unde prostituția și furturile  sunt la ordinea zilei.

Ceața se ridica dinspre mare, sufocând orașul. Năvălea ca o oaste cotropitoare, înghițind reperele, obturând razele lunii, preschimbând Southamptonul într-un tărâm straniu, care-ți dădea fiori.

Totul începe în ziua în care Alan Matthews, soț și, totodată, tătic, nu sosește acasă într-o dimineață. Soția acestuia se îngrijorează, bineînțeles, și nu mult timp trece până când aceasta aude soneria. Deschizând ușa, nu vede pe nimeni, în afara unei cutii lăsate în fața ușii, cutie în care, constată ea cu groază mai târziu, se află o inimă de om - inima soțului ei.

Helen Grace, împreună cu echipa sa, preiau cazul și încep investigațiile, însă totul se complică în momentul în care mai au loc alte crime, de aceeași natură. Ce caută acești bărbați insurați pe străzile întunecate ale Southampthon-ului, departe de casă și de mult iubita familie? Și ce fel de persoană ar putea provoca atât de multă suferință famiilor și apropiațiilor în cauză, livrându-le inima celui omorât? - sunt întrebări pe care probabil ți le le pui acum. Ei bine, adevărul e că avem de-a face cu un criminal în serie ce vânează bărbați însurați, care sunt pe punctul de a-și înșela soțiile.

În ceea ce mă privește, personajul care m-a impresionat cel mai mult este însăși inspectoarea Helen Grace. Helen, după cum o știe toată lumea, este o femeie puternică și ambițioasă, care este gata să meargă până în pânzele albe pentru a duce la îndeplinire o misiune (în cazul de față: pentru a identifica criminala, căci este convinsă că este vorba de o „ea”). Inteligența și încăpătânarea nu-i lipsesc nici ele.

Luase dosarele cazului din centrul de comandă și se cuibărise într-o sală de interogatorii plină de igresie, foarte rar folosită. Toată noaptea recitise vraful de documente din dosarele numeroase, încercând să discearcă elementele importante dincolo de avalanșa detaliilor.

Helen o înfruntă chiar și pe șefa sa, Harwood, și nu renunțase la caz nici când aceasta aproape că o concediase, acuzând-o de faptul că ancheta nu face niciun progres. 

Helen a traversat centrul orașului, gonind spre zona de nord. Depășea flagrant limita de viteză permisă, dar nu-i păsa. Se pricepea de minune să-și strunească motocicleta, putea să întreacă orice mașină de poliție și o însuflețea gândul că va da ochii cu criminala.

Dincolo de această imagine a ei, Helen este o femeie cu un trecut dureros în spate, trecut a cărui povară îl poartă și astăzi. Aceasta decurge la metode deloc creștine pentru „a se relaxa”, pentru a se elibera de toate problemele și a fi capabilă să facă apoi din nou față oricărui obstacol. N-am să dezvălui despre ce este vorba, am să vă las pe voi să descoperiți singuri. În aparență, este doar o „gaboriță” care-i prinde pe criminali, le pune cătușele și îi aruncă în închisoare. În realitate însă, Helen pare să fie singura care se apropie cel lai mult de ei, atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. Să zicem doar că încearcă să fixeze ceea ce cândva a fost distrus.  Helen, spre deosebire de ceilalți, știe cel mai bine ce înseamnă disperarea și ce înseamnă să simți că ai ajuns la capătul puterilor, că nu mai poți face față. 

Am fost plăcut surprinsă, drept să vă spun, să descopăr că Helen (dar nu numai ea) trăiește încă cu speranța că oamenii păstrează ceva bun în ei, indiferent câte mizerii au făcut de-a lungul existenței lor. Trebuie doar să știi cum să ajungi până la acea latură a lor, pe care tind să o înlăture.

Revenind la crimele propriu-zise și modul în care avansează ancheta, Helen și ceilalți polițiști sunt siguri de un lucru: cea care se află în spatele acestor crime este în mod cert o prostituată. Prin urmare, încep să cerceteze și să intre în legătură cu tot felul de astfel de femei.

Mediul în care trăiesc aceste femei care-și câștigă traiul satisfăcând bărbați în căutare de o „aventură” este unul mai mult decât groaznic. Chiar mi-a rămas întipărită în minte o discuție pe care a avut-o Helen cu una dintre prostituate. Acestea sunt tratate în ultimul hal, atât de unii bărbați cu care interacționează, dar mai ales de cel care le „coordonează”, să zic așa. Eu una am rămas complez șocată de ceea ce mi-a fost dat să citesc. Până la urmă, majoritatea femeilor ăstora nu voiau decât să facă și ele niște bani, fie pentru a-și întreține viața de zi cu zi, fie studiile superioare.

Fără a mai lungi vorba, căci m-am întins și așa destul de mult, „Ghici ce-i în cutie” de M.J.Arlidge este un roman captivant, plin de mister, care ridică o grămadă de semne de întrebare și pe care cu greu îl veți mai lăsa din mână. Dacă căutați o astfel de lectură, ei bine, ați găsit-o! Dar nu uitați să începeți cu primul volum din serie („Ghici cine moare primul”), căci altfel riscați să vă luați niște spoilere cam mari.

Notă: 5/5

Nu pot decât să sper că am reușit să vă captez atenția și poate să vă strânesc și curiozitatea. Îar în caz că ați citit deja acest roman, vă aștept cu brațele deschise părerile! Vouă cum vi s-a părut? :D

Top 10 cărți citite vara aceasta

Hei, ce faceți? Ei bine, sper că s-a mai răcorit și pe la voi - eu mă pot lăuda cu o vreme exact pe placul meu (adică o vreme de toamnă, în adevăratul sens al cuvântului), mai exact: o atmosferă plăcută și liniștitoare care-mi conferă starea necesară penru a privi puțin în urmă și a medita asupra cărților citite vara aceasta.

Inițial voiam să scriu o postare despre cele mai bune cărți citite anul ăsta până acum, însă cum nu mai este atât de mult până la finalul anului (când au trecut deja opt luni?!?), m-am gândit că mai bine postez la finalul anului o evaluare de genul acesta a celor mai bune cărți pe care le-am citit în decursul anului.

În aceste trei luni caniculare (iunie, iulie și august) am reușit să citesc, conform Goodreads, 19 cărți. Nu sunt atât de multe (iar majoritatea lor sunt de dimensiuni reduse), însă trebuie să recunosc că multe dintre ele mi-au plăcut foarte mult, așadar am ales să fac acest top 10 pentru a le putea cuprinde pe toate cele care m-au impresionat în mod deosebit. Adevărul e că mi-a fost foarte greu să le clasez și vă spun de pe acum că, după mine, absolut toate cărțile din acest top merită citite.

10. Oscar și Tanti Roz  și Elixirul dragostei de Eric Emmanuel Schmitt (Ed. Humanitas)

Prima este recitită, iar cea de-a doua citită tocmai acum, pe sfârșitul lunii august. Stilul lui Schmitt este inconfundabil, iar poveștile sunt pe măsură, emoționante și plăcute (și, bineînțeles, așa cum ne-a obișnuit autorul, foarte scurte). Oscar și Tanti Roz mi-a plăcut ceva mai mult decât Elixirul dragostei, însă totuși am zis că merită menționate amândouă, căci și aceasta din urmă este foarte drăguță.  Oscar și Tanti Roz poate fi comandă cu transport gratuit de AICI, iar Elixirul dragostei, tot cu transport gratuit, de AICI.

9. Cerul din burtă de Ioana Nicolaie (Ed. Polirom)

O lectură mai specială, neobișnuită, diferită de restul lecturilor mele. Scriitura Ioanei Nicolaie mi s-a părut foarte sensibilă și delicată, iar acestă proză mi-a demonstrat cu siguranță că autoarea știe să rânduiască cuvintele, și încă într-un mod foarte frumos. Puteți achiziționa cartea de AICI (la un preț foarte bun!).

„Belzhar” de Meg Wolitzer - Recenzie

Chiar dacă nu suntem neapărați adepți ai cărților Young Adult, mulți dintre noi ne mai aruncăm uneori în brațele unei astfel de lecturi, căci, la urma urmei, sunt de părere că și o astfel de lectură este necesară câteodată. O lectură ușoară, de vară - numai bună pentru o zi însorită pe plajă, că tot e sezonul.

Meg Wolitzer este o scriitoare americană care a scris primul său roman, Sleepwalking, pe când era studentă la Brown University, în acest roman fiind vorba despre trei fete obsedate de poezie și moarte. Scriitoarea a predat scriere creativă la Universitatea din Iowa și Skidmore College. De asemenea, a fost artist invitat la Princeton University. 

Printre romanele sale se numără The Interestings (numită una dintre cele mai bune cărți ale anului 2014 de către The New York Times Book Review, The Washington Post și The Chicago Tribute; roman care a fost publicat la Editura Trei), The Uncoupling, The Ten-Year Nap, The Psition și The Wife.

Belzhar de Meg Wolitzer este o carte tipică care îi are în prim plan pe cinci adolecenți (citez) „fragili emoționali și foarte inteligenți”, aceștia cunoscându-se la cursul de Teme Speciale în Engleză din cadrul școlii cu internat, The Wooden Barn. Fiecare dintre cei cinci au fost aleși de către profesoara care predă cursul respectiv să participe la oră, iar acest algoritm de alegere sporește misterul cărții, întrucât niciunul dintre ei nu are habar de ce a fost ales. La acest curs toți cei cinci trebuie să citească Clopotul de sticlă de Sylvia Plath și, de asemenea, fiecare dintre ei primește câte un jurnal în care să își scrie gândurile din când în când - acest jurnal reprezentând cheia către Belzhar, cu precizarea că Belzhar este numele ales de ei pentru a descrie acea lume „suprarealistă” în care pătrund de îndată ce încep a scrie în jurnal.
De menționat este că personajul nostru principal, Jam Gallahue, ajunge în această școală cu internat datorită suferinței care o cuprinde încă de când moare băiatul de care este îndrăgostită, Reeve Maxfield.

 Bun, un început frumos, o idee interesantă și originală, un concept interesant, însă nu exact ceea ce mă așteptam eu să găsesc printre paginile acestei cărți. Îmi permit să fiu puțin subiectivă și să menționez că au existat mai multe aspecte care nu mi-au plăcut, decât cele care mi-au plăcut.

Fiind o carte destinată adolescenților - inevitabil să nu ne întâlnim cu clișeul „fata bună și cuminte care se îndrăgostește pe băiatul singuratic, retras și atrăgător”. De aici se desprind niște drame adolescentine ale unei adolescente care poartă doi băieți în inimă - unul dintre ei fiind fostul ei iubit care a murit.

Și ca și cum n-ar fi fost adăugate deja destule clișee, finalul e cireașa de pe tort, îți trosnește așa una în față de nici n-ai idee ce te-a lovit. N-am să vi-l spun și o parte din mine chiar vă îndeamnă să citiți cartea doar ca să vedeți cum se termină și-apoi să-mi spuneți ce sentimente ați trăit. Să vă spun sincer, aș vrea mai mult să vă văd expresiile - dar mă mulțumesc și dacă îmi descrieți doar cum v-ați simțit.

Trecând peste toate aceste aspecte care, pe lângă faptul că mi-au displăcut profund, m-au și enervat pe alocuri, Belzhar este o carte care se citește ușor, destinată unui anumit public țintă: adolescenților. Cu toate că nu aș putea spune că mi-a plăcut cartea, i-am găsit și câteva plusuri: cumva este învăluită în mister, un mister care sporește lecturarea cărții și, de asemenea, conține multe dialoguri și nu există posibilitatea de a te împotmoli în descrieri lungi - ca, de altfel, orice Young Adult. Cred, de fapt, că sunt mai supărată pe personaje decât pe carte în sine. Mi-ar fi plăcut ca autoarea că creioneze personajele mai atent, cu mai multă minuționizate, nu să apeleze la primul clișeu pe care-l găsește pentru a descrie astfel lumea adolescenților. Dacă pesonajele astea cinci ar fi fost atât de „inteligente și speciale” pe cât sunt descrise în carte, m-aș fi așteptam la ceva mai mult, aș fi sperat ca viețile lor să depășească cumva monotonia, să iasă din tipar cumva, să impresionze. Mă scuzați, nu inteligente, ci „foarte inteligente”.

Iarăși, un lucru care mi-a plăcut și m-a intrigat a fost ideea de a scrie în jurnale și cum prin intermediul acestor jurnale cei cinci pătrundeau fiecare într-o lume himerică, perfectă, departe de latura realității. Lucrurile devin și mai interesante când jurnalul e pe sfârșite, căci nu știm ce se va întâmpla apoi. Această lume, Belzhar, va dispărea cu totul?
O idee foarte frumoasă, așezată însă pe lângă alte aspecte care lasă de dorit, din păcate.

Aș introduce și unele pasaje din carte care, personal, mi s-au părut complet banale (să nu zic penibile) și lipsite de sens, însă cred că am evidențiat deja destule puncte slabe ale acestei cărți (slabe din punctul meu de vedere, bineînțeles), așa că nu am să fac asta. Încerc, dar nu știu dacă îmi iasă, să scot de la cartea asta ce are ea mai bun.

Dacă a fost din cauza traducerii sau nu, aici n-aș putea să-mi dau cu părerea. Nu-mi place deloc arunc vina pe traducător căci, la urma urmei, trebuie să le apreciem munca traducătorilor pentru că ei fac posibilă publicarea atâtor volume străine.

Totuși, cumva cumva, în aceste 301 pagini am găsit și două secvențe care mi s-au părut simpatice, așa că am să le menționez pe acestea:

Vorbim despre roman, nu-i așa? Sau poate că nu. Vorbim despre noi înșine. Presupun că se poate întâmpla și una ca asta, atunci când vorbești despre o carte bună.

Uneori crezi că oamenii o să continue să existe pentru totdeauna, iar apoi îi pierzi fără niciun avertisment. 

Editura TREI
Nr. de pagini: 301
Anul apariţiei: 2014
Traducere din engleză de: Ciprian Șiulea

În caz că ați citit și voi această carte vă invit să-mi spuneți într-un comentariu ce v-a plăcut (sau ce nu v-a plăcut), sunt foarte curioasă! 

„Ghici cine moare primul” de M.J. Arlidge - Recenzie

Cine ar fi crezut că uneori, în viață, ești lipsit de scurtături, de ocolișuri? Totul devine acum sau niciodată. În cazul de față aveam de-a face cu omori sau ești omorât. Nu există cale de mijloc, pur și simplu. Acesta este jocul, capcana în care ai fost prins și în care ești nevoit să încerci să supraviețuiești. Dar merită oare sacrificiul în favoarea altei ființe umane?, ne-am întreba mulți dintre noi, probabil, în timp ce am pune mâna pe pistol.

Născut în Statele Unite ale Americii, scriitorul cărții acesteia, M.J. Arlidge, debutează în anul 2014 cu thrillerul Ghici cine moare primul (cu titlul original Eeny Meeny), roman care se bucură de un succes internațional.

M. J. Arlidge lucrează de 15 ani în televiziune, fiind specializat în producţiile dramatice. Arlidge a fost producătorul unor seriale poliţiste de prime time pentru ITV, printre care Torn, The Little House şi, cel mai recent, Undeniable. În prezent scrie pentru publicaţia Silent Witness şi produce filme pentru reţele TV din Marea Britanie şi SUA.

Acest prim roman al său face parte dintr-o serie a cărei protagonistă este inspectoarea Helen Grace. Tot în 2014 este publicat și cel de-al doilea roman al seriei, acesta intitulându-se Pop Goes the Weasel. Conform site-ului editurii Trei, acesta este în curs de publicare la ei.

După cum spuneam mai sus, având-o în prim plan pe inspectoarea Helen Grace, romanul de față este construit într-un stil alert și se bazează pe acest joc nebun în care, odată ce ai fost prins, te-ai ars. Omori sau ești omorât. Există o singură soluție. Îți poți imagina oare cum sună asta?

Această carte reprezintă povestea unei minți diabolice și a unui trecut care e pe cale să iasă la iveală.

Cred că această carte nu este genul acela de carte pe care doar o citești, ci pe care o devorezi în adevăratul sens al cuvântului. Tocmai simplitatea scriitorului de a creea o astfel de lume complexă este unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat cel mai mult la acest roman. O scriitură simplistă, cu ajutorul căreia se conturează o narațiune bine pusă la punct.

Să vă spun sincer, inițial am crezut că pe tot parcursul romanului va fi vorba de cei doi îndrăgostiți care apar la începutul lecturii, iar la final vom afla, în sfârșit, care dintre ei moare. Impresia asta total greșită mi-a fost ștearsă după încă câteva pagini citite... când unul dintre ei a murit. Bun, și-acum ce? Ce mă așteaptă în cele 350 de pagini rămase?, mă întrebam în timp ce frunzăream mai departe cartea.

Dacă v-ați gândit și voi măcar o secundă la acest lucru, vreau să vă spun că acest roman este mult mai mult decât atât. Presărat cu intrigi și răsturnări de situații, Ghici cine moare primul este pe departe cel mai bun thriller pe care l-am citit anul acesta! 

Am fost profund impresionată de unicitatea acestui roman. Nu cred să mai fi citit un roman mai haotic ca acesta, iar prin haotic mă refer la felul în care alternează capitolele, având capacitatea de a induce cititorul în eroare, de a-l bulversa. Personal, în unele momente aș putea spune că m-am simțit ca și cum aș gusta din 5 feluri diferite de mâncare deodată - habar n-am care de unde vin, eu trebuie să înghit totul așa cum e, încercând totodată să fac legătura între ele. Un roman extraordinar de antrenant pe care îl recomand în special amatorilor de romane polițiste!

Editura TREI

Nr. de pagini: 408

Anul apariţiei: 2015

Traducere din engleză de: Lucian Niculescu 

„40 de zile” de Chris Simion - Recenzie

Adesea trăim în minciună. Trăim cu sufletul constrâns de anumite prejudecăți care ne împiedică să facem curat atunci când mizeria e prea mare. Mai mult, trăim prea puțin decât ne îmaginăm că o facem, când, de fapt, am putea trăi în exces. Această carte, „40 de zile” de Chris Simion, este povestea oamenilor-cactuși care încearcă să-și elibereze sufletul de povara tuturor minciunilor care s-au lipit de ei și au luat forma unui adevăr irevocabil.

Despre Chris Simion amintesc că s-a născut în anul 1977, în București. Aceasta a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” - București. În urma publicării primei sale cărți, „Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”, la vârsta de doar 16 ani, Chris Simion este numită de criticul George Pruteanu „un fel de pui de Cioran în fustă lungă și neagră”. Pe lângă statutul de scriitor, Chris Simion este cunoscută și în teatru ca regizor de avangardă. Până în prezent, a semnat regia la peste 30 de spectacole de teatru și a câștigat numeroase premii.

Scris în doar 40 de zile, acest roman are la bază povestea unui suflet care se luptă cu propriul sine pentru redobândirea libertății, a păcii interioare. Sper să nu exagerez, însă acest roman simt că a furat atât de mult din mine, că a mușcat din mine și din gândurile mele și mi le-a întins apoi pe tavă, să mai arunc o ultimă privire peste acest întreg născut într-un moment de neatenție. Chris Simion cu siguranță mi-a deschis apetitul către acest gen de cărți, căci am alunecat atât de repede printre paginile acestui joc al introspecției, al regăsirii de sine. Ceea ce mă face să iubesc pur și simplu această carte este faptul că îți oferă ocazia de a participa activ la toate cugetările și nelămuririle descrise. Este un fel de joc al minții, care îți stimulează psihicul. Din nou, după cum spuneam și în recenzia romanului „Ce ne spunem când nu ne vorbim”(clik pe titlu pentru a fi direcționat către recenzie) de aceeași autoare, în romanele scrise de Chris Simion e aproape imposibil să nu te identifici cât de puțin cu personalitatea complexă a personajului Floarea Soarelui, iar faptul de a reuși să redai emoții sau trăiri care să răsune atât de adânc din sufletul cititorilor chiar e mare lucru. Cel puțin acesta e felul meu de a vedea lucrurile.

Am găsit acest roman ca pe un fel de continuare a romanului „Ce ne spunem când nu ne vorbim”, deși, bineînțeles, se poate citi fără nicio problemă chiar dacă nu ați citit romanul menționat mai înainte. Dacă în „Ce ne spunem când nu ne vorbim” am fost martori la povestea de iubire dintre Zmeul Albastru și Floarea-Soarelui, în „40 de zile” accentul cade pe regăsirea sufletului, pe umplerea golului creat în urma unor dezamăgiri cu care viața ne pune în față. În „40 de zile”, Zmeul Albastru apare doar evocat de Floarea-Soarelui, ceea ce înseamnă că Floarea-Soarelui nu mai comunică prin email-uri cu acesta, ci are loc un fel de monolog. Aceasta, pe lângă scrisorile adresate lui, îi mai scrie și lui Dumnezeu.

Cât despre structura romanului, am remarcat o notă de autenticitate bazată pe simetria acestuia. Pe lângă textul de început și cel de final, capitolele sunt structurate începând cu Ziua 1, până la Ziua 40 - fiecare capitol cuprinzând între 2-3-4 pagini, acestea fiind însoțite de o scriere de mână, acest detaliu aducând o notă mai persoanlă textului în sine.

Acum că tot am postat această poză, sincer vă spun că mi-era teamă că îmi voi termina toate stickerele pe care le avem, căci întâlneam atât de multe pasaje care se apropiau de mine, încât mă simțeam datoare să le însemnez. Îmi place să revin asupra unei cărți și să reiau pasajele însemnate, încercând să retrăiesc sentimentele avute în timpul primei lecturi.

O carte care nu m-a dezamăgit, de la care chiar aveam așteptări și care m-a surprins în mod plăcut. De fapt, nu m-a surprins, căci am găsit în ea exact ceea ce căutam: meditație asupra sinelui, monologuri și profunde contemplări asupra vieții și a sufletului. Tocmai acum trei zile, înainte de a începe acest roman, îi mărturiseam unei prietene faptul că am de gând să mă apuc de o carte scrisă de Chris Simion și că sigur următoarele una-două zile n-o să mai fiu de găsit niciunde, căci mă voi afunda întru totul în lectura acestui roman. Așa s-a și întâmplat.

De recomandat, recomand cu toată căldura acest roman tuturor celor care vor să parcurgă un drum spre regăsirea sinelui; un roman care dă de gândit și care pune anumite probleme existențiale.

Totuși, din nemumăratele citate pe care le-am însemnat, am să încerc să mă limitez la câteva. Ia să vedem care dintre ele câștigă un loc în această recenzie:

Unde să fug de propria-mi minte? Gândurile m-au jupulit din toate părțile.

O floare nu alege dacă se usucă sau rămâne în viață, dar omul alege dacă omoară sau ține în viață floarea aceea.

A-l minți pe celălalt este mult mai mult decât a-l minți. Nu-ți dai șansa să trăiești în adevăr nici ție, nici lui. Când minți te desconsideri. Tu pe tine.

Demnitatea este punctul de unde începe cursa. Înseamnă în primul rând să nu aluneci spre ieșirea din tine, spre abandom. Orice formă de nepăsare de sine este o trădare de sine. Cum să fii onest celălalt dacă nu ești cu tine?

Fiecare avem în noi un copil pe care nu-l abandonăm oricât de maturi suntem. Copilul este înfipt, e poziționat bine, în spatele unei uși de fier, ferecat, stă fără probleme, e protejat, nu-i face nimănui rău. De fiecare dată când ne este greu și când nu acceptăm lumea reală, ne retragem în el. Copilul acesta devine singurul dușman al adultului.

Oamenii nu sunt ceea ce arată că sunt, pentru că nu se cunosc. Atunci când se izbesc de ei înșiși, de cele mai multe ori se reneagă. Îmi plac oamenii care nu vorbesc în citate și care nu trăiesc prin deciziile altora.

Puteți cumpăra această carte de AICI, cu o reducere de 10% și transport gratuit.

Voi ați citit acest roman? Vă aștept părerile sincere în secțiunea comentarii, promit să le ascult cu atenție!

Impresii despre Gaudeamus, Cluj-Napoca

Salut, salut! Ce mai faceți? Nu știu voi, însă eu zilele astea mi-am făcut ceva „provizii” pentru perioada ce urmează, vorbind despre cărți. 

Cu siguranță știți că pe data de 23 aprilie a fost sărbătorită Ziua Internațională a Cărții, iar cu această ocazie, după cum spuneam și în postările anterioare, un eveniment foarte frumos de promovare a lecturii a avut loc la București, respectiv la Cluj-Napoca. Ei bine, cu toate că nu am putut ajunge joi în Cluj-Napoca pentru a lua parte la eveniment, am fost astăzi la târgul de carte Gaudeamus desfășurat în Cluj în perioada 22-26 aprilie. Să nu vă închipuiți cumva că aș fi putut pleca de acolo fără câteva bunătăți literare. Iar, deoarece mi-a plăcut foarte mult, mă gândeam să împărtășesc cu voi părerea mea.

Încep prin a spune că atunci când ajunsesem în fața cortului, pe la 10 dimineața, parcă încă nu-mi venea a crede că totuși eram acolo. Atunci s-a întâmplat o chestie tare drăguță: am fost întâmpinată cu un balon și o înghețată de la Algida, dacă nu mă înșel. Mi se pare foarte tare ideea asta de a împărți gratuit oamenilor câte o înghețată și un balonaș, mai ales că a fost o zi călduroasă. Am apreciat asta. De asemenea, am mai avut parte de ceva surprize plăcute, le voi menționa imediat ce vă arăt ce cărți am întâlnit pe la edituri.

Deci, am intrat în cortul unde se desfășura târgul și...bum: multe, multe cărți. Peste tot. Înainte de a vă arăta ce mi-am cumpărat eu, vă invit să aruncați o privire alături de mine printre standurile unora dintre editurile prezente:

Corint

Am aruncat și eu o privire peste cărțile de la Corint, însă nu m-a prea atras nimic. Unele dintre cele clasice se găsesc și la editura Art și îmi plac mai mult edițiile respective, de aceea nu mi-am luat nimic de la ei.

Curtea veche

Interesante cărțile de la Curtea Veche! Mi-aș fi luat probabil Mesaj către tineri de Alex Ștefănescu dacă nu aș fi citit-o deja, haha. Apare și recenzia cât de curând.

Humanitas

Nu mai încape vorbă, editură de excepție, dacă mă întrebați pe mine. Mă pasionează tot ce înseamnă Humanitas. Au avut și ei ceva reduceri, de altfel.

Okian

Știu că Okian nu este editură, însă dacă tot am făcut ceva poze, am zis să le pun și pe acestea. Mă gândeam să îmi cumpăr ceva clasici de aici, dar apoi m-am răzgândit pentru că mai am o grămadă de alte cărți de citit, iar colecția aceasta, deși foarte frumoasă, are un scris minuscul care probabil m-ar fi incomodat. 

TREI

Aceasta este doar o mică parte a standului celor de la Trei. Mi-a plăcut că au avut multe cărți și că cele mai multe erau accesibile, la un preț bunicel.

Nemira

La Nemira m-am uitat așa mai fugitiv după Omul obsedat de cărți de Allison Hoover Bartlett, carte pe care nu am găsit-o. Dacă a fost din cauza neatenției mele sau nu - n-aș putea spune. În orice caz, am apreciat mult modul în care au fost organizate cărțile pe rafturi și acele postere cu The hunger games chiar mi-au captat atenția. Reducerile au fost destul de bune, mi se pare. Eu nu am găsit pe moment ceva care să mă atragă atât de tare încât să cumpăr cartea respectivă, însă și-a luat o prietenă o carte la o reducere frumoasă.

Rao

...și am găsit Raiul. Iubesc colecția asta, pur și simplu. E atât de perfectă.

All

Hmm, aici n-am zăbovit prea mult, momentan mi-am făcut plinul la editura All: am primit la un schimb Magazinul de sinucideri, carte tradusă la All, lucru care mă încântă tare mult.

Litera

Și ultima, dar nu cea din urmă, editură pe care v-o arăt este Litera, editură după care m-am învârtit o bună bucată de vreme fiindcă, dintr-un motiv sau altul, nu am observat-o. Oricum, au fost destul de puține cărți aici, iar cele care au fost nu erau tocmai pe gustul meu.

Acum să vă arăt și cărțile pe care mi le-am luat:

• 40 de zile de Chris Simion
• Împăratul muștelor de Wiliam Golding
• Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi de Herta Muller
• Dama cu camelii de Alexandre Dumas-fiul

Recunosc, dintre cele două cărți de la Humanitas mi-a fost cel mai greu să aleg. Și ce faci când nu știi pe care să o cumperi? Le iei pe amândouă! Ambele premiate cu Premiul Nobel - presimt că o să-mi placă. 40 de zile de Chris Simion e prima pe care mi-am cumpărat-o și, surprinzător, am găsit-o la prețul de numai 20 de lei.

De asemenea, am primit și un semn de carte atât de drăguț:

...și un voucher de 20 de lei pe cartepedia.ro (acesta l-am găsit în cartea Dama cu camelii)!

Prin urmare, cu siguranță a fost o experiență minunată și am o părere foarte bună despre acest târg (cel puțin despre cel de anul acesta). Totuși, am fost destul de dezamăgită să constat că lipsește standul celor de la Univers..

În final, vă amintesc că târgul mai este deschis și duminică, 26 aprilie, între orele 10:00 și 15:00, în cazul în care nu ați ajuns deja la el. Eu zic să faceți o vizită dacă puteți, nu veți regreta.

Voi ați fost anul acesta la târgul Gaudeamus?
În caz că da, aștept impresiile voastre într-un comentariu, împreună cu orașul în care ați fost. Sunt nerăbdătoare să aflu și părerea voastră.

„Ce ne spunem când nu ne vorbim” de Chris Simion – Recenzie

Editura TREI

Anul publicării: 2011

Nr. pagini: 251

Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul, părinţii, prietenii... tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viaţă. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele. Dacă primul diagnostic a fost greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era... nu mai contează atâta timp cât, însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.

Înainte de a începe recenzia propriu-zisă, aș dori să vă spun câteva cuvinte despre Chris Simion, autoarea acestei cărți pe care sunt pe cale să o recenzez, căci aceasta se enumeră, totuși, printre scriitorii noștri români contemporani care știu ce fac cu literatura.

Așadar, ca să încep cu începutul, Chris Simion s-a născut pe 20 august 1977, în București. Aceasta a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” - București secția teatrologie în 2000 și secția religie teatru în 2005. În 2000 a înființat Compania de Teatru D'AYA împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner, iar ulterior, în anul 2009, Chris Simion devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Printre scrierile acesteia se numără „Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”(1994), „Disperarea de a fi”(1996), „Dumnezeu se roagă la mine”(2002), cât și cele două romane ale sale mai recente: „Ce ne spunem când nu ne vorbim”(2011) și „40 de zile”(2015).

De asemenea, a realizat și numeroase spectacole, printre care: „Dragostea durează trei ani” după Frederic Beigbeder, „Maitreyi” după Mircea Eliade și „Oscar și Tanti Roz” după Eric Emmanuel Schmitt.

Acum că am terminat cu această scurtă introducere, să trecem la mine – la părerea mea. Trebuie să mărturisesc să iar mă aflu într-un impas. Nu știu de unde să iau această carte, fiindcă a năvălit asupra mea asemenea unui val care se lovește de țărmul mării. În primul rând, aș dori să clarific un lucru: cu toate că „Ce ne spunem când nu ne vorbim” este un roman alcătuit din emailuri (unele trimise, altele nu) scrise de cărtre cele două ființe care înfățișează tipologia umană, anume femeia, respectiv bărbatul, accentul nu cade pe iubirea dintre cei doi, ci pe condiția umană, pe descoperirea sinelui. Iar acest aspect al cărții m-a înnebunit întru totul, m-a făcut să o ador (deși termenul acesta se poate să fie puțin exagerat). 

Citisem primele 100 și ceva de pagini și deja îmi formasem o opinie... total greșită: am catalogat-o ca fiind o carte care nu are altceva de oferit decât niște pasaje destul de siropoase, mărturisirile de iubire dintre cele două personaje, Floarea Soarelui și Zmeul Albastru, neîmpresionându-mă deoarece nu sunt o adeptă a genului romance. Apoi, azi-noapte, ghidată de curiozitate în mare parte, am deschis cartea la pagina la care rămăsesem și am lăsat cuvintele să-mi invadeze eul. Să vă spun despre ceea ce am dat... ar fi puțin rușinos, având în vedere opinia mea greșită pe care o aveam cu câteva ore mai devreme. Am pătruns dincolo de cuvintele scriitoarei - nu, nu, ce nebunii tot îndrug aici?! -, am trăit fiecare cuvânt, frază, pagină, astfel am făcut cunoștință cu un suflet care se căuta pe sine, un suflet frânt printre mii de suflete, m-am împrietenit cu un suflet care mi-a spus o poveste despre adevăr, iubire și viață, dar mai mult decât atât: mi-a spus o poveste despre mine, o poveste pe care nu o voi uita prea curând. Căci întâlnirea cu un suflet este de neuitat. 

Într-adevăr, mi s-a părut că această carte a avut și unele scăpări, aici fiind strict subiectivă, în sensul că m-a deranjat puțin repetarea intenționată a unor pasaje, spre exemplu „respir prin tine” și alți termeni de genul aceasta, însă cu siguranță și pasajele respective au avut rolul lor în această.. poveste.

Dacă protagonista noastră într-adevăr s-a luptat cu cancerul sau nu.. asta vă provoc pe voi să aflați, citind cartea!

Nu că m-aș crede critic literar, însă simt nevoia de a-mi exprima punctul de vedere în legătură cu următorul lucru. Citisem azi niște opinii ale altor cititori și unele dintre ele mi-au rămas în minte, iar de aici se desprinde următorul sfat pe care vi-l dau: dacă căutați o narațiune tipică, scrisă la persoana a treia, în care ne este prezentată viața protagonistei, atunci nu ați ajuns la cartea potrivită. Din nou, în opinia mea, această carte este mult mai mult decât o simplă conversație dintre două voci, este ceva superior, o lectură cu o anumită sensibilitate și, de ce nu, chiar profunzime aș putea spune. „Ce ne spunem când nu ne vorbim” este o carte care pune anumite probleme existențiale. Nu este ceva genial, nu mă-nțelegeți greșit, este pur și simplu o lectură pe care eu o recomand cu drag, căci consider că merită citită. O carte care, mie una, mi-a făcut pielea de găină – cel puțin finalul chiar mi-a creat această stare. 

Atâta vorbărie și iată că.. era să uit tocmai de citate. Și credeți-mă, încă câte am selectat! Mă voi limita însă la câteva:

Să cazi, să te ridici, să mergi mai departe. Ce e mai important: să trăiești călduț, fără întrebări, fără suferință. să înnoți la suprafață sau să te lași sfâșiat, să te doară, să cureți mizeria din tine, să smulgi toate buruienile și să înoți în adânc fără teamă că te încolăcește vreo iarbă?

Unii dorm, alții aleargă, iar eu, singură, ascult viața. De ce unii zic că viața are melodie? Eu nu aud nimic. Viața nu face zgomot. Trece ușor, adie ușor, adie atât de ușor, că dacă nu ești atent, îți scapă printre degete.

Obstacolele cu care te confrunți în afară reprezintă limitele pe care le porți înlăuntrul tău. Încearcă o fază: crede pentru a vedea, nu a vedea pentru a crede. Singurul care te poate face fericit ești tu însuți.

Aș putea să fiu orice nimic care să aducă în suflet o bucată de frumos. Dar, ca să uiți o secundă de tine, îți trebuie curaj. S-ar putea să îți placă atât de mult să rămâi altceva, încât să te pierzi pe tine însuți, să-ți pierzi identitatea. 

 Lupta adevărată se naște în momentul în care te ai și începi să te păstrezi, să nu te mai pierzi.

Voi ați citit deja această carte? Atunci vă invit să împărtășiți cu mine impresiile voastre, dacă doriți!