„Cu toții suntem făcuți din molecule” de Susin Nielsen - Recenzie

Editura: Epica

Anul publicării: 2017

Număr pagini: 265

Disponibilă: Elefant

Heei, blogosferă! După o absență îndelungată, iată că revin cu forțe proaspete (sper) pentru a vă prezenta una dintre cele mai noi apariții ale editurii Epica. Să-i dăm drumul.

Recenzie

Ceea ce m-a făcut să cumpăr această carte a fost, după cum probabil vă așteptați, titlul. Am aruncat un ochi și pe descrierea de pe copertă, dar titlul a fost cel care a stârnit acea curiozitate în mine.

Haideți să vă spun despre ce este vorba. Practic, în acest roman, Susin Nielsen urmărește povestea a doi adolescenți, Stewart și Ashley, cu personalități total diferite, dar care ajung să locuiască împreună și chiar să se accepte unul pe celălalt. Stewart e un tip mai retras de numai 13 ani, zis și „înzestrat” deoarece inteligența lui este peste medie, pasionat de știință, care e nevoit să se mute în casa lui Ashley datorită relației tatălui său, Leonard, cu Caroline, mama lui Ashley. Chiar dacă Ashley e cu un an mai mare decât Stewart, comportamentul ei denotă contrariul. Aceasta se comportă foarte urât cu toată lumea, dar mai ales cu Stewart, fiind preocupată doar de statutul ei social la școală și de faptul că acum fratele ei vitreg o va „trage în jos”.

Important de precizat e faptul că familia lui Ashley s-a destrămat deoarece tatăl ei le-a mărturisit că este homosexual. Neavând unde să se mute, acesta locuiește cu Caroline și cu Ashley în casă, doar că într-o cămăruță separată, undeva în spatele casei. Tânăra de 14 ani este încă supărată pe tatăl ei, acest sentiment amplificându-se odată cu venirea lui Stewart, care aduce cu el o mulțime de lucruri aparținând mamei sale decedate și le împrăștie prin casă. Toate aceste schimbări sunt descrise din perspectiva celor doi naratori ai romanului: Ashley și Stewart.

Chiar dacă i-am dat un rating destul de mic pe Goodreads (2.5 steluțe din 5), există câteva aspecte care mi-au plăcut: de exemplu, faptul că autoarea abordează problema homosexualității (dacă la început Ashley e supărată pe tatăl ei pentru că „a hotărât” să devină homosexual, pe parcurs ajunge să înțeleagă că nu el „a hotărât” asta, iar relația celor doi se consolidează), a hărțuirii și a superficialității.

Mi-a plăcut faptul că a ridicat cumva un semnal de alarmă asupra acestor chestiuni. Înconjurată de faimă și popularitate, Ashley crede că are tot ce și-ar putea dori, până când lucrurile ies la lumină și se dovedește că, de fapt, oamenii apropiați ei nu sunt cine crede ea că sunt. Atunci își dă seama că singurul ei prieten e acel ciudat pe care nu îl putea suporta când a pășit în casa ei, Stewart. 

Într-adevăr, în acest roman sunt tot felul de jocuri de cuvinte, iar glumele pe care le face Stewart sunt chiar simpatice, dar nu mi se pare că te-ar putea face „să râzi în hohote” - precum e menționat pe coperta cărții. Pentru mine a fost o lectură lejeră, previzibilă și ușor amuzantă, care aș zice că e mai degrabă potrivită pentru 13-14 ani.

Cât despre titlu, nu vă mai spun decât că e o „poveste” în spatele acestuia, poveste pe care vă las pe voi să o descoperiți, în cazul în care veți citi cartea.

„Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei” de Elizabeth George Speare - Recenzie

Editura: Young Art

Anul publicării: 2015 (publicată inițial în 1958)

Număr pagini: 256

Disponibilă: Târgul cărții

„Rar s-a mai întâmplat ca o carte să ne transporte în așa fel în viața din secolul al XVII-lea.” - New York Herald-Tribune

Despre autoare

Elizabeth George Speare s-a născut pe 21 noiembrie 1908, în Melrose (statul Massachusetts). Cu toate că dintotdeauna și-a dorit să scrie cărți, ea a îmbrățișat încă de timpuriu cariera de dascăl, s-a căsătorit și s-a îngrijit de familia sa, astfel încât nu s-a putut consacra adevăratului ei vis decât mult mai târziu. Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei este cel de-al doilea roman al ei. Elizabeth George Speare a decedat în 1994.  (S: http://www.editura-youngart.ro/)

Recenzie

După ce că a trecut atât de mult timp de când nu am scris vreo recenzie, nu știu dacă îmi voi găsi cuvintele, astfel încât să exprim cât de mult mi-a plăcut această carte. Ca să fiu sinceră, coperta aceasta foarte inspirată a fost cea care mi-a atras atenția din prima. Totuși, cu toate că a trecut deja mai bine de un an de când a fost publicată la editura Art, recunosc că nu m-am gândit să îi acord o șansă până acum. Lecturând-o, am ajuns la concluzia că nu doar coperta își merită toate laudele, ci și ce este printre paginile ei.

Katherine Tayler (numită și Kit) este o tânără de șaisprezece ani care, odată cu moartea bunicului ei, se vede nevoită să părăsească locul unde a crescut, insula Barbados. Destinația ei este orașul puritan Wethersfield, din Connecticut, un loc cu obiceiuri cu totul diferite față de așteptările ei. Dacă în insula Barbados era înconjurată de căldură, peisaje superbe, dragoste și libertate, în orașul american lucrurile stau exact pe dos. Kit are de înfruntat frigul, oameni răutăcioși și viața grea pe care o trăiesc cei de acolo. Toate aceste schimbări vin ca un șoc pentru ea, însă Kit nu se dă bătută, încearcă pe zi ce trece să se adapteze acelei vieți, să-și ajute rudele la treburile casnice astfel încât să nu fie decât o pacoste pentru ei. Acțiunea cărții devine însă și mai interesantă în momentul în care fata își găsește un refugiu în casa Hannei Trupper, o bătrânică simpatică de religie quaker care locuiește doar cu o pisică mare și galbenă.

„Anamneza” de Ana Săndulescu - Recenzie

Editura: Herg Benet

Anul publicării: 2015

Număr pagini: 213

Disponibilă: Libris | Elefant | Herg Benet

Scriitura Anei Săndulescu este atât de cursivă încât deseori mi-am zis că mai citesc doar câteva pagini și-apoi fac o pauză, însă m-am trezit luată de val, sfârșind, ei bine, prin a  termina cartea chiar într-o zi (și jumătate).

Cartea debutează cu imaginea Luisei, o adolescentă de șaptesprezece ani, care se trezește dintr-o comă îndelungată. Aceasta, pe parcursul romanului, se proiectează pe sine în trecut, în amintiri, rememorând întâmplări sau evenimente din viața ei care au marcat-o și care au adus-o, într-un final, în locul în care se află acum: pe un pat de spital.

Pe Luisa o definesc cărțile, iubirea pentru Sorin, fobia de apă sărată, „instinctul de supraviețuire”, drogurile pe care le consumă și, nu în ultimul rând, scrisul. Conversând cu prietenul ei drag, jurnalul, Luisa se află într-o continuă căutare de sine, iar tocmai acest lucru m-a făcut să cred că, poate, acesta este lucrul care o apropie cel mai mult de noi, adolescenții.

Constantin m-a întrebat deunăzi: „Tu, Luisa, cine ești? Ce ești?” „Sunt nimic, Constantine”, i-am răspuns. „Toate posesiile și preocupările mele vin în demolarea plictiselii, un joc de amânare a sfârșitului. Cu fiecare fotografie ruptă sau cu aruncarea la gunoi a hainelor pe care nu le mai port sau a obiectelor pe care nu le mai recunosc ca fiind ale mele, câte o Luisa se eliberează și dispare. Asta sunt eu, Constantin, un personaj dintr-o carte, personaj cu care se poate identifica oricine.

„Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini” de Laura Baban | Recenzie

Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini este o carte plină de viață, pe care, fie că vrei, fie să nu, o trăiești cu toată ființa, mai ales dacă ești un iubitor de animale.

Am tăiat peste cuvântul „carte” deoarece mi-am amintit de prefața acestei cărți, care spune așa: Să știi, așadar, că nu ții în mână acum o carte. Nu ții un mănunchi de foi colorate. Ții o lume. Ții lumea Laurei, a lui Andrei și a lui Tic. Ții o viață de povești despre trei suflete îngemănate care au avut șansa să se regăsească din nou. Ții în mână emoții și lacrimi, bucurii imense și nemărginite tristeți, ții dimineți însorite și ceaiuri cu povești. Ții în mână acum un suflet dăruit cu drag și prietenie. (Dana Chiru)

Așadar, să vă vorbesc puțin despre această lume pe care am ținut-o pentru câteva ore în mână și care, cel mai probabil, îmi va rămâne de acum încolo în suflet.

Povestea începe simplu și cum ar fi trebuit să înceapă orice poveste: cu începutul. Mai exact cu Laura care, pe la sfârșitul facultății, îl găsește pe Tic. Sau Tic o găsește pe Laura? Știți ce, cred că se găsesc unul pe altul! Tic, un cățel crețuliu și cu chef de joacă, și Laura, o tânără visătoare mereu cu zâmbetul pe buze și gata oricând să le aducă un strop de veselie trecătorilor pe lângă care va urma să treacă în fiecare zi, ea pe bicicletă, iar Tic în coșulețul din față.

Andrei e prietenul Laurei și, totodată, persoana care la început nu-l prea bagă în seamă pe Tic, însă, bineînțeles, pe măsură de timpul trece, lucrurile se schimbă. Fiindcă, serios acum, cine îi poate rezista lui Tic?!

Mi-a plăcut povestea Laurei, a lui Andrei și a lui Tic pentru că este una diferită, pentru că mi-a demonstrat cât de frumoasă poate fi viața alături de oamenii potriviți, și pentru că mi-a adus un strop de veselie. Pentru că am văzut în această poveste doi oameni simpli, care se duc la muncă în fiecare zi pentru a-și câștiga traiul, dar care nu uită cel mai important lucru: să fie oameni, să fie copii. Nu uită să iubească și să zâmbească, nu uită să se bucure de ploaie, de dimineți începute prea devreme, de muzică, de fotografii, de artă. Nu uită să trăiască împreună.

Personal, mărturisesc că am citit în jur de 70 de pagini dintr-o răsuflare, nici nu știu cum au trecut paginile și minutele, zău că nu știu! Stilul Laurei de a-și însemna întâmplările și trăirile este unul atât de sensibil și de aproape de cititor. Au fost momente când citeam și nu-mi puteam stăpâni zâmbetul și momente în care lacrimile îmi năvăleau pe obraji. Am râs la năzbâtiile lui Tic și am plâns alături de Laura (e adevărat, nu chiar în stradă și nici lângă un Andrei care să plângă alături de mine) atunci când l-a pierdut pe Tic.

Prin urmare, după părerea mea, este, într-adevăr, o carte emoționantă care își merită un loc în biblioteca fiecărui iubitor de animale. Și chiar dacă nu ai un câine, după ce vei fi citit această carte, îți vei dori și mai mult unul.

Viața cu un cățel înseamnă zâmbet, râs, drag, dragoste. Nu poți fi trist când ai un cățel, iar el e sănătos, e bun, e tandru, e iubicios și iertăcios. Viața cu un cățel înseamnă „noapte bună, sunt și eu aici, ridică plapuma, locul meu e la spatele tău, lasă-mi nasul în pace!” (p.24)

Dacă sunteți doritori, îl puteați lua și voi acasă pe „Domnul Tic..” de AICI . 

Iar volumul II îl găsiți AICI. Lecturi plăcute și vesele vă doresc!

Nu în ultimul rând, îi mulțumesc mult Laurei Baban pentru ocazia de a pătrunde în această lume de vis și de a face cunoștință cu Tic! Mulțumesc frumos, Laura!

„Încă o dorință” de Andres – Recenzie

Încă o dorință de Andres este un roman despre speranță, iubire și împlinire. Acesta face parte dintr-o campanie caritabilă despre care puteți citi mai multe AICI. 

Odată cu începerea acestei lecturări trebuie să recunosc că m-am regăsit oarecum printre paginile cărții, mai exact în personajul principal, o tânără pe nume Ana, care hotărăște că are nevoie de un concediu undeva departe unde să uite să rutina zilnică, de stres și de obligații (menționez că am început să citesc cartea în drum spre mare). Aceasta, ajungând în Bora Bora – destinația călătoriei ei – întâlnește un bărbat alături de care petrece niște momente de neuitat și care i se întipărește undeva în mintea ei și cu care avea să se mai întâlnească într-un moment mai mult sau mai puțin potrivit din viața ei.

„Blestem curgerea timpului” de Per Petterson – Recenzie

În schimb, eu citeam cărți. Multe cărți, și lui i se părea atât de intens și de ademenitor felul în care mă cufundam în citit, încât de câteva ori a încercat el să mă copieze pe mine și îmi aduc aminte că asta m-a bucurat. 

Un roman nostalgic despre singurătate, despre relațiile dintre membrii unei familii – relații care suferă o ruptură – și despre inevitabila trecere a timpului.

Scriitorul norvegian Per Petterson (n. 1952) a debutat în 1987 cu volumul de povestiri Aske i munnen, sand i skoa (Cenușă în gură și nisip în pantofi). De atunci a publicat mai multe romane, între care Jeg nekter și Det er greit for meg (în curs de apariție la Editura Univers) și un volum de eseuri, ajungând printre cei mai traduși scriitori norvegieni. 

Cel mai cunoscut roman al autorului, Ut og stjæle hester (La furat de cai) – publicat în 2003 – a ajuns imediat best‑seller în Norvegia, unde a avut un tiraj de peste 140.000 de exemplare și a rămas mai bine de un an pe lista celor mai bine vândute cărți. În Marea Britanie, romanul a fost distins cu Independent Foreign Fiction Prize, iar în Norvegia a primit premiul criticii și premiul pentru cea mai bine vândută carte, fiind desemnat cel mai bun roman al anului și tradus în mai mult de 45 de limbi. 

Să ne întoarcem acum la ale noastre, mai exact la romanul Blestem curgerea timpului. Romanul îl urmărește pe Arvid, un bărbat de o vârstă mijlocie a cărui viață pare a lua o întorsătură radicală – acesta, pe lângă faptul că trece printr-un divorț, este nevoit să facă față și maladiei grave care pune stăpânire pe mama lui. De asemenea, printre gândurile și îngrojorările acestuia se numără și situația politică a lumii.

„Seara cântărețelor” de Lidia Jorge - Recenzie

Fiindcă ce e viața, dacă nu o simplă ocazie? Indiferent că profiți sau nu de ea, 

viața tot se termină.

Cât poate sufletul uman să strângă în brațe o amintire fără, de fapt, a o atinge de-adevăratelea? Ce înseamnă asta? Înseamna fără a o atinge cu toată ființă, cu sufletul, cu privirea, fără a-i simți parfumul de mult risipit. Nu-mi rămâne decât să cred că unele povești, fie ele oricât de vii în memoria omului, la un moment dat sunt menite să îmbrace o altă formă, asta pentru a nu risca să fie pierdute definitiv.

Lídia Jorge (n. 1946) a făcut studii de literatură franceză în Lisabona. Primul său roman, O Dia dos Prodígios, apărut în 1980, e considerat o contribuţie majoră la literatura portugheză a ultimelor decenii. Următoarele două romane, O Cais das Merendas (1982) şi Notícia da Cidade Silvestre (1984), au câştigat ambele Premiul pentru Literatură al oraşului Lisabona. În 1998,

O Vale da Paixão a fost distins cu numeroase premii, printre care The P.E.N. Club Fiction Prize, iar în 2000, aceeaşi carte a obţinut Premiul Jean Monnet pentru Literatură Europeană. Romanul  (2002) i‑a adus Lídiei Jorge Grande Prémio da Associação Portuguesa de Escritores şi Prémio Correntes d’Escritas. 

Le Magazine Littéraire, într‑un număr dedicat celor mai mari zece scriitori străini traduşi în Franţa, o aşeza pe Lídia Jorge printre autori precum Zadie Smith, Mo Yan, Orhan Pamuk, Alice Munro, John Irving.

Elegantă, cutremurătoare și deopotrivă originală, Seara cântărețelor de Lidia Jorge este o lectură intrigantă care urmărește povestea a cinci tinere femei care cuceresc publicul prin talentul lor muzical, acestea completându-se una pe cealaltă. 

Un pian care cântă singur în garajul unei clădiri din Lisabona, cântă fără încetare, iar muzicalitatea lui ajunge până în Africa - un pian ca contribuie la formarea acestui grup muzical; sau cel puțin, așa este relatată povestea formării grupului publicului. 

O poveste relată de Solange, tânăra femeie vizată să compună piese pentru Gisela Batista (coordonatoarea grupului) și, de asemenea, să se alăture grupului - o poveste relatată după douăzeci și unu de ani.

Solange, vocea naratică a acestui roman, de-a lungul acestei lungi călătorii ne dezvăluie treptat micile impedimente sau secrete, ori minciuni, cum vreți voi să le numiți - care au dus la destrămarea grupului. O poveste relatată de o voce narativă atât de caldă, iar celelalte persoanje se contopesc, de asemenea, foarte bine în acest peisaj plăcut, și în același timp răsunător.

O poveste despre devotament, prietenie și iubire. Până la urmă, cât de mult poți înainta în iubire când

acest lucru distruge, de fapt, o parte din făptura care ești? Însă adevărul e că, oricât de mult ne-am amăgi, iubirea nu e ceva de care ai putea sta deoparte, ca și cum ai trage jaluzele și-ai adormi la loc. Să fie oare iubirea, această forță care, împreună cu dedicația și talentul, așa cum le-a unit pe cele cinci cântărețe.. să fie oare tot dânsa cea care duce la destrămarea grupului? Să nu uităm însă că iubirea poate lua multiple forme.

Fără a încerca să vă induc în eroare, ceea ce încerc să spun e că fiecare dintre cele cinci membre ale grupului muzical sunt puse în situația în care trebuie să facă niște sacrificii, una în favoarea alteia, în favoarea grupului, mai bine zis. Dintr-un motiv sau altul, nu toate pot face acel sacrificiu, iar acest lucru duce, încet-încet, la o ruptură puternică între ele.

Cele cinci femei, pe lângă legătura pe care o dobândesc prin intermediul muzicii, sunt legate una de cealaltă prin altfel de forțe, sunt ca un fel de puzzle care este complet doar atunci când ele sunt împreună, când dau glas muzicii împreună. Solange, studenta de nouăsprezece ani care compune poezii; surorile Nani și Maria Luisa Alcidea, soprane cu formație clasică; Madalena, supranumită și „The African Lady”, cea mai tulburătoare și extraordinară voce a grupului, și, nu în ultimul rând, Gisela Batistă, femeia ambițioasă și puternică care încearcă să păstreze grupul intact, să-l păzească de pericolele ce ar fi putut să apară.

Personal, povestea și, într-un final, destinul celor cinci sufletele feminine m-au capturat; faptul că ni se spune deja pe copertă faptul că grupul se va destrăma nu a făcut decât să-mi sporească interesul, întrucât sunt pasionată de aceste povești care se sfârșesc într-o mare de.. nimic. Povești care se destramă, care se topesc, se preling puțin câte puțin, până când tind să se piardă în neant. Însă povestea celor cinci tinere femei nu s-a pierdut și nu ne va pierde - căci este mai vie ca niciodată, iar acest roman este dovada pură.

Iată și un pasaj care mi-a atras atenția în mod deosebit:

De ce? Pentru că, la urma urmei, oamenii nu au nici o valoare, nu sunt nimic. Chiar după o viață intensă, chiar înzestrată cu o voce frumoasă, o persoană poate dispărea de pe o zi pe alta fără să lase urme. Sau să lase o urmă pe care nimeni nu vrea s-o vadă. Asta se întâmplă oricui, chiar și celor care se străduiesc să sculpteze această urmă. Dar n-am știu asta decât târziu, după mulți ani.

Vă recomand cu căldură acest roman, stilul autoarei este foarte plăcut și deloc greoi, iar povestea care se țese printre paginile acestei cărți este una pe atât de tragică, pe atât de minunată.

Mulțumiri multe Editurii Univers pentru exemplarul oferit pentru recenzie!
Puteți achiziționa acest roman chiar acum de pe site-ul editurii (AICI) sau de pe site-ul librăriei online Libris (AICI). De asemenea, vă amintesc că cei de la Univers au un concurs de manuscrise în desfășurare - asta așa, un mic detaliu pentru pasionați!

„Malad” de Alexandru Voicescu - Recenzie

Originală, surprinzătoare și misterioasă, „Malad” de Alexandru Voicescu este una dintre cărțile care nu a încetat să mă surprindă pe tot parcursul lecturii. Intrigi misterioase, situații neprevăzute, personaje bine determinate, toate adunate într-un singur roman, unul foarte bun.

Alexandru Voicescu a urmat studii juridice, completate în paralel cu o licență în antropologie culturală, susținută la Facultatea de Filosofie a Universității București. Frecventează cursurile de Master în publicitate la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și lucrează timp de 8 ani în advertising, pe poziții de art director, copywriter și creative director. În 2010, fondează editura Herg Benet, al cărei coordonator este și în prezent, supervizând publicarea a peste 150 de cărți de literatură română contemporană. „Malad” este romanul său de debut.

Drept să vă spun, am început lectura acestui roman fără mari așteptări deși, recunosc, descrierea de pe copertă m-a intrigat din prima. Dat fiind și faptul că am primit acest roman direct de la autor (căruia îi mulțumesc mult!) - am zis să o încep cât mai repede să vă cum mi se pare. Zis și făcut.

Am citit acest roman în nu mai mult de două zile și mi-a plăcut extrem de mult, pur și simplu și-a întrecut toate așteptările. Dar mai întâi să vă spun despre ce este vorba.

Romanul îl urmărește pe Andrei Marcus, art director român stabilit în Elveția, care, în timpul lansării unui produs al companiei high tech la care este angajat, exercită o atracție inexplicabilă față de desenul misterioasei Ioana. Aceasta dispare imediat după terminarea prezentării, însă, cu toate că nu o cunoaște, Andrei simte o legătură între cei doi, prin urmare este determinat să facă tot ce-i stă în putință pentru a da de urma Ioanei. 

În încercarea de a afla identitatea acestei femei, Andrei devine implicat în acțiunile unui grup de artiști dintr-o rețea cosmopolită. De aici lucrurile iau o întorsătură drastică: acuzat de crimă, Andrei se vede nevoit să fugă, să se ascundă; acesta, în doar câteva zile, descoperă că ceea ce știa despre el însuși este doar o mică parte din ceea ce este cu adevărat. Toate aceste întâmplări neprevăzute la care avea să ia parte îl poartă fără voia lui prin Praga, Lausanne, Milano și un sat izolat din Banatul sârbesc.

Un roman complex și plin de originalitate - cred că acestea ar fi cele mai potrivite cuvinte pentru a descrie acest roman. Nu cred că am mai citit vreodată un roman asemănător, care să abordeze o tematică atât de interesantă și fascinantă. 

În Malad, realitatea se întrepătrunde cu oniricul, ştiinţa cu alchimia, religia cu fanatismul, iar existenţa obiectivă se dovedeşte doar o umbră a unui alt substrat, mai adânc şi mai improbabil de conştientizat, unde moartea şi decadenţa sunt catalizatori reci ai destinului. În cele din urmă, iubirea poate să fie salvarea. Sau distrugerea, deopotrivă.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult au fost imaginile create de autor, imagini atât de bine conturate care, pe măsură ce mă adânceam în lecutră, mă făceau să mă întreb când și dacă avea să se oprească acest amalgam de imagini care mi se implantau în minte cu fiecare pagină citită. Pe lângă acest aspect, acțiunea mi s-a părut lucrată foarte bine, nimic pueril, vag, nicidecum clișeic sau superficial. Un debut minunat, iar în urma citirii acestui roman sincer vă spun că aș citi cred că orice altă carte semnată de Alexandru Voicescu chiar și fără să știu despre ce e vorba în respectiva carte, asta deoarece nu e vorba numai despre subiectul cărții în sine care m-a atras, ci de felul în care acest subiect a fost exploatat, felul cum autorul a modelat cuvintele după bunul plac, felul cum a aranjat evenimentele, cum a dat viață persoanjelor.

Bineînțeles, lucrurile nu sunt atât de clare la început, primele capitole chiar mi-au dat bătăi de cap deoarece nu înțelegeam mai nimic din ceea ce se întâmplă și de ce se întâmplă asta, însă pe măsură ce am avansat totul a devenit din ce în ce mai limpede și m-a intrigat din ce în ce mai mult.

Am selectat și câteva citate:

Nu, locul în care trăiam eu la acel capăt al adolescenței mele era mai mult decât un simplu coșmar, era firescul de zi cu zi transformat în groaza de a nu fi eu însămi, de a mă pierde în fiecare clipă în care mă căutam. Să simți că exiști în afară propriilor tale gânduri, și nu ai niciun control, ci doar te zbați să pui un picior înaintea altuia, rând pe rând, ca pe o sârmă întinsă între doi zgârie nori, însă fără capete, doar drum, asta e teribil.

Realitatea pe care o percepem noi ca oameni este doar un simulacru al unei realități superioare, un vis care conține doar urme de realitate. Lumea materială este o intoxicație, o punere în întuneric, iar trezirea se poate face doar în stare de somn profund, deoarece nu poate exista o trezire spirituală conștientă. 

„Malad” de Alexandru Voicescu, după părerea mea, este o lectură care merită din plin! V-o recomand cu cel mai mare drag! Este printre cele mai bune cărți contemporane scrise de autori români pe care le-am citit vreodată! O puteți comanda chiar acum de AICI, la o reducere frumoasă, iar transportul este gratuit.

Mulțumiri multe autorului pentru roman!

Editura Herg Benet
Nr. de pagini: 222
Anul apariţiei: 2015

„Extrem de tare și incredibil de aproape” de Jonathan Safran Foer - Recenzie

Amintirile nu ne definesc în totalitate, ci ne completează. Fără ele - nu am fi cine suntem în momentul de față. Dar ce se întâmplă când ne îngropăm prezentul în ele? Fugim, fugim în trecut

pentru a ne regăsi eul trecut, ne îndreptăm către o himeră care să ne ofere confortul sufletesc de care avem nevoie. Trebuie să luăm în considerare, totuși, că există riscul de ne pierde cu totul în ele..

Jonathan Safran Foer s-a născut în 1977, la Washington, D.C. Studiază literatura şi filozofia la Princeton University, unde ia mai multe premii de creative writing şi este remarcat de scriitoarea Joyce Carol Oates, iar în 2000 i se acordă premiul Zoetrope. Publică povestiri în reviste prestigioase ca Paris Review, Conjunctions, The New York Times şi The New Yorker. Este editorul antologiei de succes A Convergence of Birds: Original Fiction and Poetry Inspired by the Works of Joseph Cornell, un bestseller pe lista Boston Globe. În 1999 pleaca în Ucraina pentru a face cercetări asupra biografiei bunicului său, călătorie care îi inspiră romanul de debut, „Totul e iluminat” (Everything is Illuminated, 2002), premiat cu Guardian First Book Prize, National Jewish Book Award şi ecranizat în 2005, în regia lui Liev Schreiber, cu Elijah Wood în rolul principal.

Nu știu câți dintre voi ați citit acest roman, așa că dați-mi voie să încep această recenzie spunându-vă că „Extrem de tare și incredibil de aproape” este exact genul acela de roman de care te îndrăgostești de la primele pagini și care îți frânge apoi inima. O carte care te scoate din monotonie, care te aruncă în viață, în miezul ei, acolo unde trăirile sunt simțite cel mai puternic. Este povestea tragică a unui suflet de copil care încearcă să-și găsească un sens vieții, cotrobăind trecutul. O combinație surprinzătoare între Jurnalul Annei Frank și Hoțul de cărți de Markus Zusak, întrucât Oskar Schell, personajul principal al romanului, prezintă iscusința Annei Frank, calități precum curajul și inocența vârstei caracterizându-l. Pe de altă parte, asocierea cu romanul lui Markus Zusak se datorează poveștii în sine, care m-a emoționat la fel de mult.

Pentru a vă introduce câte puțin printre paginile cărții - să vă spun câteva vorbe despre cum debutează această poveste. Romanul urmărește povestea (aș putea-o numi și dramă)  tânărului Oskar, al cărui tată a murit cu un an în urmă. Cotrobăind într-o zi printre lucrurile rămase ale tatălui său, Oskar găsește o vază albastră în care se află o cheie într-un plic. Această întâmplare declanșează intriga romanului, întrucât tânărul este cât de poate de determinat să descopere ceea ce deschide respectiva cheie - asta pentru a fi mai aproape de tatăl său. Întâmplarea face ca acesta să observe că pe plic este scris un nume, anume „Black”. Deținând acest indiciu, Oskar urmează să caute și să identifice toate persoanele cu acest nume din New York - pentru ca apoi să viziteze fiecare persoană în parte pentru a-i întreba dacă nu l-au cunoscut pe tatăl lui, Thomas Schell. De aici începe, într-adevăr, aventura vieții lui Oskar: își înfruntă fricile, face cercetări minuțioase, întâlnește persoane noi care urmează apoi să-i schimbe, într-un fel sau altul, viața.

O carte cu adevărat impresionantă, care te poate emoționa până la lacrimi. De menționat este că, pe lângă personajul lui Oskar, mai există doi naratori în acest roman - acest lucru conferind romanului o notă de autenticitate, după părerea mea, căci este primul roman pe care îl citesc în care doi dintre naratori (pe lângă Oskar) îmi dau impresia că mi se adresează mie, când de fapt aceștia se adresează fiecare unui alt personaj. O lectură antrenantă, din punctul acesta de vedere.

Misterul romanului este sporit și de chiriașul bunicii lui Oskar, un bătrân cu care Oskar nu are voie să discute, nici măcar să îl vadă. Nu am să vă spun acum care este rolul lui în roman, însă cred că de îndată ce aprofundezi lectura începi deja să ai o bănuială în legătură cu el. Totuși, Oskar ajunge să îl cunoască și de atunci decide să îl ia cu el în „expedițiile” lui în căutarea răspunsului referitor la acea cheie. Iarăși un lucru foarte interesant este faptul că acest bătrân nu vorbește deloc, ci comunică cu oamenii scriind notițe într-un carnețel, iar palmele acestuia sunt tatuate cu DA și NU pentru a avea „mai la îndemână” aceste răspunsuri.

Oskar se atașează numaidecât de bătrân și astfel se țese o frumoasă aventură a lor în căutarea necunoscutului. Vor găsi oare aceștia doi încuietoarea care să fie deschisă de acea cheie veche? Șanșele sunt mici, ne închipuim cu toții, însă nimeni n-are cum să-l subestimeze pe Oskar - căci determinarea lui întrece orice limită. Ce situații neprevăzute va genera toată această căutare? Vor găsi oare ceea ce căutau? Aș fi nedreaptă dacă nu v-aș lăsa pe voi singuri să aflați, nu-i așa?

Stau și mă uit la ecranul ăsta din fața mea și zău că singurul lucru care-mi vine în mine e: emoționantă! Copleșitoare! Jucăușă! Bine, se pare că îs mai multe lucruri care îmi vin în minte. Doar.. citiți-o! E genul acela de carte pe care îți dorești s-o mai poți citi o dată... pentru prima dată.

Limbajul abordat este unul simplu, iar textul este însoțit de o gamă variată de ilustrații care mai de care mai frumoase și mai semnificative (și trebuie să mă credeți pe cuvânt, căci nu am acum poze la îndemână să vi le arăt). Personal, ultimele ilustrații - chiar alea de la sfârșit - m-au terminat, m-au copleșit, mi-au pus capac și chiar vă recomand să nu vă uitați la ele decât atunci când ajungeți acolo, căci ele, însoțile de cuvintele lui Oskar din ultimele pagini, îți creează așa.. un gol în stomac; își au rolul doar însoțite de ultimele cuvinte ale lui Oskar pe care autorul ni se împărtășește.

Romanul de față a fost ecranizat în 2011, coordonat de către Stephen Daldry. Am ținut mult să vizionez și ecranizarea înainte de a scrie recenzia pentru a putea să spun câteva cuvinte și despre aceasta. Ei bine, mi-a plăcut, este o ecranizare reușită - cu precizarea că m-a deranjat faptul că au fost scoase multe momente din carte care mi s-au părut destul de importante. Cu toate acestea, am apreciat enorm faptul că, deși s-au omis unele lucruri, momentele care au fost prezentare au fost lucrate foarte bine și asta s-a văzut. M-a emoționat până la lacrimi și, sincer să vă spun, n-am mai plâns de ceva timp atât de mult la un film. Așa că merită să vă delectați și cu filmul - bineînțeles, după ce veți fi citit cartea!

Sper că nu v-am plictisit cu atâta textul, încerc să mă opresc aici, deși v-aș mai putea vorbi despre mama lui Oskar, o femeie inteligentă care își iubește atât de mult fiul și care ajunge chiar să.. intre în lumea acestuia, să gândească precum el. Sau despre persoanele pe care Oskar le întâlnește. Sau despre tatăl lui. Despre trecutul familiei Schell. Dar gata, gata, vă las pe voi să aflați..

„Mi-am petrecut viața învățând să simt din ce în ce mai puțin. Cu fiecare zi, simțeam mai puțin. Asta înseamnă să îmbătrânești? Sau e ceva mai rău? Nu te poți apăra de tristețe fără să te aperi de fericire.”

Editura Humanitas (Colecția Raftul Denisei)
Nr. de pagini: 424
Anul apariţiei: 2007
Traducere din engleză de Andra Matzal

Cartea poate fi comandă de AICI, cu o reducere de 20% și, bineînțeles, transport gratuit.

..iar în caz că ați făcut deja cunoștință cu acest Oskar și cu întreaga lui poveste, vă invit să-mi lăsați impresiile voastre într-un comentariu!

„Exuvii” de Simona Popescu - Recenzie

Am 16 ani. Citesc. Îmi plac mai mult cărțile decât oamenii. Ele - cele adevărate - nu vor să te convingă de nimic, nu vor să aibă „dreptate”. Asculți vocile cărților. Dacă nu se potrivesc cu vocea ta interioară, le-nchizi. Și nimeni nu se supără pe tine.

Vin momente când nu știi încotro s-o apuci, când te cauți, dar nu ești acolo - sau poate doar ai greșit ascunzătoarea. Momente când ai chef să petreceți ceva timp cu tine însuși, să discuți între patru ochi cu sinele tău pentru a te aduna, pentru a-ți reîntregi ființa complexă ce ai fost, ești și vei fi. Uneori uiți lucruri, amintiri, frânturi din ceea ce erai acum trei sau zece ani, iar câteodată, fie că recunoști sau nu, ai nevoie de cineva care să-ți amintească toate aceste lucruri. În momente ca astea - această carte este alegerea perfectă.

Născută în martie 1965, în județul Brașov, Simona Popescu este poetă, prozatoare și eseistă. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti în 1987. În prezent este lector la aceeași facultate. Iată volumele de poezie scrise de aceasta: Xilofonul si alte poeme (1990; traducere maghiara, 1998), Pauza de respiratie (1991, volum colectiv), Juventus (1994), Noapte sau zi (1998), Juventus si alte poeme (antologie, 2004),  Lucrari in verde. Pledoaria mea pentru poezie (2006; tradus fragmentar în franceza și germană în volumul Travaux en vert, Edition Phi, Luxemburg, 2008).

Proză: pe lângă Exuvii (1997, cu trei ediții ulterioare, dintre care două la Polirom), a coordonat romanul colectiv Rubik (Polirom, 2008). Eseuri: Volubilis (1998), Salvarea speciei. Despre supra­realism si Gellu Naum (2000), Clava. Critifictiune cu Gellu Naum (2004).

Întâi de toate, să vă explic ce sunt exuviile. „Exuviile” sunt pieile lepădate, carcasele subțiri lăsate în urmă de fluturi atunci când ies din pupe, învelișurile năpârlite ale vietăților care, crescând, se transformă cu totul. Poate te întrebi ce legătură are acest titlu cu conținutul acestui roman - ei bine, reprezintă chiar esența romanului, întrucât la fel facem și noi cu ipostazele noastre vechi, imanure pe care le dăm uitării. În acest roman, Simona Popescu strânge fiecare părticică a ființei umane, constituie un întreg, fără a abandona nimic, căci aceasta crede cu desăvârșite că nu suntem doar ceea ce suntem, ci și ce am fost.

„Exuvii” de Simona Popescu este un roman autobiografic în care autoarea evocă diferite amintiri și trăiri din copilăria și adolescența ei cu scopul de a-și regăsi sinele, de a aduna toate simonele la un loc. Un roman suflet pentru suflet. Naturalețea și modul extraordinar de a-și așeza cuvintele pe hârtie, de a alcătui un întreg, de a răscoli amintiri și de a le descrie într-un mod atât de plăcut - toate acestea denotă nevoia de a scrie care izvorăște din spontaneitate, care reprezintă un mod de viață, iar eu tind să cred că atunci când un scriitor scrie din toată inima, când acesta trăiește ceea ce scrie cu adevărat, atunci e imposibil să nu remarci asta în modul în care scrie. E posibil să mă înșel, dar asta am simțit citind această carte: de fapt n-am văzut aceste capitole adunate la un loc ca pe o simplă carte, ci ca pe o ființă umană, am simțit o inimă pulsând printre paginile acestei cărți, și mai mult decât atât - lecturând, m-am întâlnit de nemumărate ori cu propria persoană.

Mi se pare pur și simplu incredibil cât de mult m-am regăsit în acest roman. E o chestie pe care încă o procesez, aproape că nu îmi vine a crede. Acum constat că, deși am acordat 5 steluțe din 5 pe Goodreads multor alte cărți înainte de a citi această carte, singura pentru care ar fi trebuit să păstrez cele 5 stele este aceasta. Nu pentru că nu ar fi existat alte cărți care să-mi placă foarte mult, ci pentru că simt că această carte întrece pur și simplu orice carte pe care aș fi citit-o până acum.

Un aspect care îmi place extrem de mult la acest roman este faptul că, odată ce te-ai adâncit în lectură, nu-ți mai dai seama dacă citești despre Simona Popescu sau dacă citești despre tine. Această alternanță dintre persoana I, singurar și persoana a II-a, singular creează un fel de imagine întortocheată în mintea cititorului și te trezești la un moment dat întrebându-te „Păi stai puțin, ăsta-s chiar eu pe paginile astea?”. Pe parcurs nu m-am mai întrebat asta, căci mi-am dat deja seama că n-am cum să scap de mine atât timp cât citesc această carte.

Acest roman a cotrobăit atât de mult printre amintirile mele și nu numai, mi-a amintit de jocurile din copilărie, de felul cum, treptat, m-am îndrăgostit de literatură; de somnul de după-amiază. Am pătruns în văgăuni de mult uitate, am simțit parfumul tuturor florilor din grădina bunicii, mi-a amintit de nopțile când mă hrănesc parcă nesătulă cu câte o carte bună, cum îi extrag cuvintele, frazele. 

Sugeam sângele mustos al frazelor, mă hrăneam, creierul meu era doar stomac, stomac uriaș. Hăpăiam, plimbam propozițiile pe cerul gurii, încercam să le simt gustul. Prindeam cu chelicerele simțurilor câte un cuvânt și-l întorceam pe toate părțile înainte să-l înfulec.

Recomand din tot sufletul acest roman, în special dacă sunteți în căutare de un roman care să vă lase cu întrebări, dar și dacă doriți o simplă plimbare prin propria viață; o mică amintire a ceea ce ați fost într-un timp anterior. Eu zic că e aproape imposibil să nu te regăsești câtuși de puțin în acest roman - și chiar și-așa: merită din plin să faceți cunoștință cu toate aceste simone etalate; merită pentru felul lui atât de aranjat și bine gândit în care este scris!
Îl puteți achiziționa de pe Libris sau Elefant.

Am selectat o grămadă de citate și-mi este foarte greu să aleg dintre ele.. dar să vedem, trebuie să o fac și pe asta:

Îmi trece prin cap că aș fi o pură ficțiune. Mă apucă groaza. Mi-e frică de ficțiuni, de fantome. Scriu de frică. O iau înaintea altor ficțiuni despre mine. 

Ne lipseau însă cuvintele, adjectivele, elementele de legătură și tot așa. Dar cine avea nevoie de ele? În absența lor, a ideilor, a conceptelor, a noțiunilor, a schemelor de vorbire, lumea era o mare și înnebunitoare mulțime de suprafețe colorate, parfumate și moi, reci, delicate, rugoase, fetide, catifelate, mătăsoase, lăcuite, polisate, oxidate, glazurate, suprafețe de furnituri și glaspapiruri, împletituri, tapiserii.

Nu, copilăria nu e „paradisul pierdut”. Nici „paradis” și nici „pierdut”, pentru că uite-l, nu în urma ta, ci mai degrabă-n față. Nu e nimic pierdut, chiar dacă unii uită mai mult ca alții. Ca și cum un copac ar putea trăi doar cu frunzele!

Omul din fața mea e grăbit. Refuz să vorbesc pentru că ar trebui să simplific, ar trebui să elimin și golurile, pauzele necesare. Asta m-a făcut, poate, să scriu, din când în când. Liniștea își are aici rostul ei, ca vidul din oasele păsărilor care zboară, ca golul din masa lemnoasă a instrumentelor muzicale.

Mă costumasem ca pentru carnaval, în draperii de cuvinte, franjuri încâlcite. Nu se iese așa în lume!

Editura: Polirom
Nr. de pagini: 308
Anul apariţiei: 2011 (pentru ediția curentă)

„Belzhar” de Meg Wolitzer - Recenzie

Chiar dacă nu suntem neapărați adepți ai cărților Young Adult, mulți dintre noi ne mai aruncăm uneori în brațele unei astfel de lecturi, căci, la urma urmei, sunt de părere că și o astfel de lectură este necesară câteodată. O lectură ușoară, de vară - numai bună pentru o zi însorită pe plajă, că tot e sezonul.

Meg Wolitzer este o scriitoare americană care a scris primul său roman, Sleepwalking, pe când era studentă la Brown University, în acest roman fiind vorba despre trei fete obsedate de poezie și moarte. Scriitoarea a predat scriere creativă la Universitatea din Iowa și Skidmore College. De asemenea, a fost artist invitat la Princeton University. 

Printre romanele sale se numără The Interestings (numită una dintre cele mai bune cărți ale anului 2014 de către The New York Times Book Review, The Washington Post și The Chicago Tribute; roman care a fost publicat la Editura Trei), The Uncoupling, The Ten-Year Nap, The Psition și The Wife.

Belzhar de Meg Wolitzer este o carte tipică care îi are în prim plan pe cinci adolecenți (citez) „fragili emoționali și foarte inteligenți”, aceștia cunoscându-se la cursul de Teme Speciale în Engleză din cadrul școlii cu internat, The Wooden Barn. Fiecare dintre cei cinci au fost aleși de către profesoara care predă cursul respectiv să participe la oră, iar acest algoritm de alegere sporește misterul cărții, întrucât niciunul dintre ei nu are habar de ce a fost ales. La acest curs toți cei cinci trebuie să citească Clopotul de sticlă de Sylvia Plath și, de asemenea, fiecare dintre ei primește câte un jurnal în care să își scrie gândurile din când în când - acest jurnal reprezentând cheia către Belzhar, cu precizarea că Belzhar este numele ales de ei pentru a descrie acea lume „suprarealistă” în care pătrund de îndată ce încep a scrie în jurnal.
De menționat este că personajul nostru principal, Jam Gallahue, ajunge în această școală cu internat datorită suferinței care o cuprinde încă de când moare băiatul de care este îndrăgostită, Reeve Maxfield.

 Bun, un început frumos, o idee interesantă și originală, un concept interesant, însă nu exact ceea ce mă așteptam eu să găsesc printre paginile acestei cărți. Îmi permit să fiu puțin subiectivă și să menționez că au existat mai multe aspecte care nu mi-au plăcut, decât cele care mi-au plăcut.

Fiind o carte destinată adolescenților - inevitabil să nu ne întâlnim cu clișeul „fata bună și cuminte care se îndrăgostește pe băiatul singuratic, retras și atrăgător”. De aici se desprind niște drame adolescentine ale unei adolescente care poartă doi băieți în inimă - unul dintre ei fiind fostul ei iubit care a murit.

Și ca și cum n-ar fi fost adăugate deja destule clișee, finalul e cireașa de pe tort, îți trosnește așa una în față de nici n-ai idee ce te-a lovit. N-am să vi-l spun și o parte din mine chiar vă îndeamnă să citiți cartea doar ca să vedeți cum se termină și-apoi să-mi spuneți ce sentimente ați trăit. Să vă spun sincer, aș vrea mai mult să vă văd expresiile - dar mă mulțumesc și dacă îmi descrieți doar cum v-ați simțit.

Trecând peste toate aceste aspecte care, pe lângă faptul că mi-au displăcut profund, m-au și enervat pe alocuri, Belzhar este o carte care se citește ușor, destinată unui anumit public țintă: adolescenților. Cu toate că nu aș putea spune că mi-a plăcut cartea, i-am găsit și câteva plusuri: cumva este învăluită în mister, un mister care sporește lecturarea cărții și, de asemenea, conține multe dialoguri și nu există posibilitatea de a te împotmoli în descrieri lungi - ca, de altfel, orice Young Adult. Cred, de fapt, că sunt mai supărată pe personaje decât pe carte în sine. Mi-ar fi plăcut ca autoarea că creioneze personajele mai atent, cu mai multă minuționizate, nu să apeleze la primul clișeu pe care-l găsește pentru a descrie astfel lumea adolescenților. Dacă pesonajele astea cinci ar fi fost atât de „inteligente și speciale” pe cât sunt descrise în carte, m-aș fi așteptam la ceva mai mult, aș fi sperat ca viețile lor să depășească cumva monotonia, să iasă din tipar cumva, să impresionze. Mă scuzați, nu inteligente, ci „foarte inteligente”.

Iarăși, un lucru care mi-a plăcut și m-a intrigat a fost ideea de a scrie în jurnale și cum prin intermediul acestor jurnale cei cinci pătrundeau fiecare într-o lume himerică, perfectă, departe de latura realității. Lucrurile devin și mai interesante când jurnalul e pe sfârșite, căci nu știm ce se va întâmpla apoi. Această lume, Belzhar, va dispărea cu totul?
O idee foarte frumoasă, așezată însă pe lângă alte aspecte care lasă de dorit, din păcate.

Aș introduce și unele pasaje din carte care, personal, mi s-au părut complet banale (să nu zic penibile) și lipsite de sens, însă cred că am evidențiat deja destule puncte slabe ale acestei cărți (slabe din punctul meu de vedere, bineînțeles), așa că nu am să fac asta. Încerc, dar nu știu dacă îmi iasă, să scot de la cartea asta ce are ea mai bun.

Dacă a fost din cauza traducerii sau nu, aici n-aș putea să-mi dau cu părerea. Nu-mi place deloc arunc vina pe traducător căci, la urma urmei, trebuie să le apreciem munca traducătorilor pentru că ei fac posibilă publicarea atâtor volume străine.

Totuși, cumva cumva, în aceste 301 pagini am găsit și două secvențe care mi s-au părut simpatice, așa că am să le menționez pe acestea:

Vorbim despre roman, nu-i așa? Sau poate că nu. Vorbim despre noi înșine. Presupun că se poate întâmpla și una ca asta, atunci când vorbești despre o carte bună.

Uneori crezi că oamenii o să continue să existe pentru totdeauna, iar apoi îi pierzi fără niciun avertisment. 

Editura TREI
Nr. de pagini: 301
Anul apariţiei: 2014
Traducere din engleză de: Ciprian Șiulea

În caz că ați citit și voi această carte vă invit să-mi spuneți într-un comentariu ce v-a plăcut (sau ce nu v-a plăcut), sunt foarte curioasă! 

„Ghici cine moare primul” de M.J. Arlidge - Recenzie

Cine ar fi crezut că uneori, în viață, ești lipsit de scurtături, de ocolișuri? Totul devine acum sau niciodată. În cazul de față aveam de-a face cu omori sau ești omorât. Nu există cale de mijloc, pur și simplu. Acesta este jocul, capcana în care ai fost prins și în care ești nevoit să încerci să supraviețuiești. Dar merită oare sacrificiul în favoarea altei ființe umane?, ne-am întreba mulți dintre noi, probabil, în timp ce am pune mâna pe pistol.

Născut în Statele Unite ale Americii, scriitorul cărții acesteia, M.J. Arlidge, debutează în anul 2014 cu thrillerul Ghici cine moare primul (cu titlul original Eeny Meeny), roman care se bucură de un succes internațional.

M. J. Arlidge lucrează de 15 ani în televiziune, fiind specializat în producţiile dramatice. Arlidge a fost producătorul unor seriale poliţiste de prime time pentru ITV, printre care Torn, The Little House şi, cel mai recent, Undeniable. În prezent scrie pentru publicaţia Silent Witness şi produce filme pentru reţele TV din Marea Britanie şi SUA.

Acest prim roman al său face parte dintr-o serie a cărei protagonistă este inspectoarea Helen Grace. Tot în 2014 este publicat și cel de-al doilea roman al seriei, acesta intitulându-se Pop Goes the Weasel. Conform site-ului editurii Trei, acesta este în curs de publicare la ei.

După cum spuneam mai sus, având-o în prim plan pe inspectoarea Helen Grace, romanul de față este construit într-un stil alert și se bazează pe acest joc nebun în care, odată ce ai fost prins, te-ai ars. Omori sau ești omorât. Există o singură soluție. Îți poți imagina oare cum sună asta?

Această carte reprezintă povestea unei minți diabolice și a unui trecut care e pe cale să iasă la iveală.

Cred că această carte nu este genul acela de carte pe care doar o citești, ci pe care o devorezi în adevăratul sens al cuvântului. Tocmai simplitatea scriitorului de a creea o astfel de lume complexă este unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat cel mai mult la acest roman. O scriitură simplistă, cu ajutorul căreia se conturează o narațiune bine pusă la punct.

Să vă spun sincer, inițial am crezut că pe tot parcursul romanului va fi vorba de cei doi îndrăgostiți care apar la începutul lecturii, iar la final vom afla, în sfârșit, care dintre ei moare. Impresia asta total greșită mi-a fost ștearsă după încă câteva pagini citite... când unul dintre ei a murit. Bun, și-acum ce? Ce mă așteaptă în cele 350 de pagini rămase?, mă întrebam în timp ce frunzăream mai departe cartea.

Dacă v-ați gândit și voi măcar o secundă la acest lucru, vreau să vă spun că acest roman este mult mai mult decât atât. Presărat cu intrigi și răsturnări de situații, Ghici cine moare primul este pe departe cel mai bun thriller pe care l-am citit anul acesta! 

Am fost profund impresionată de unicitatea acestui roman. Nu cred să mai fi citit un roman mai haotic ca acesta, iar prin haotic mă refer la felul în care alternează capitolele, având capacitatea de a induce cititorul în eroare, de a-l bulversa. Personal, în unele momente aș putea spune că m-am simțit ca și cum aș gusta din 5 feluri diferite de mâncare deodată - habar n-am care de unde vin, eu trebuie să înghit totul așa cum e, încercând totodată să fac legătura între ele. Un roman extraordinar de antrenant pe care îl recomand în special amatorilor de romane polițiste!

Editura TREI

Nr. de pagini: 408

Anul apariţiei: 2015

Traducere din engleză de: Lucian Niculescu 

„Te-aș recunoaște dintr-o mie” de Laura Lippman - Recenzie

Eliza Benedict duce o viață senină într-o casă din suburbii, alături de soţul ei şi de cei doi copii. Dar o scrisoare îi spulberă liniștea: „Ţi-am văzut fotografia într-o revistă. Sigur, între timp te-ai maturizat. Dar te-aş recunoaşte dintr-o mie.”

Un bărbat și un secret nemărturisit din trecut reapar în viața ei și îi amenință existența confortabilă. Dar Eliza ar face orice să-și apere liniștea și familia – chiar dacă aceasta înseamnă să retrăiască evenimentele unei veri terifiante și să scoată la iveală adevărul înfricoşător pe care l-a ţinut ascuns atâta timp.

„Te-aș recunoaște dintr-o mie” – acest titlu te poate face să te gândești la o frumoasă poveste de dragoste, însă nu totul este ceea ce pare, nu-i așa? Această carte se învârte în jurul acestui personaj masculin care a făcut multe greșeli și care a distrus viața multor tinere. Eliza Benedict a fost una dintre victimele sale. Dar se întâmplă atunci când ajungi la o vârstă, îți întemeiezi o familie și duci o viață fericită, dar dintr-o dată trecutul e cât pe ce să te prindă din urmă și să distrugă totul?

Ceea ce m-a atras de la bun început să citesc acest roman a fost însăși misterul în care a fost învăluit. Așa că am să scriu această recenzie fără să spun prea multe despre acțiunea cărții deoarece consider că un thriller trebuie să rămână învăluit în necunoscut.

Am găsit această carte un thriller bun, nu încape vorbă, însă nu unul formidabil. Cu singuranță nu este genul de roman care să te plictisească, ci îți este mai degrabă acel prieten de care nu te mai poți despărți până nu te asiguri că îți povestește tot, absolut tot. Este acel tren al cărui destinație ți-e necunoscută, însă totuși te simți constrâns să continui călătoria.

Ideea romanului nu este una proastă, ci din contră. Totuși, eu mă așteptam ca lucrurile să se termine altfel, cred că mă așteptam la mai mult din partea autoarei, la ceva mai WOW. Nu vreau să zăbovesc prea mult asupra finalului deoarece nu vreau să intru în astfel de discuții, per ansamblu pot spune că mi-a plăcut.

Limbajul folosit este unul foarte lejer, un limbaj în care nu te împiedici, care decurge repede și limpede. Am apreciat faptul că, deși am întâlnit pasaje descriptive cărora nu le-aș fi văzut locul acolo la momentul respectiv, autoarea a reușit să mă stimuleze cumva și a existat mereu ceva acolo, în mine, care îmi ordona să continui lectura.

Este genul de carte pe care o poți lua cu tine oriunde și care te prinde repede și pe care, chiar dacă nu o vei aprecia foarte mult, există o mare posibilitate să o citești doar ca să vezi cum decurg lucrurile. Bine, asta doar dacă ești la fel de curios/curioasă ca și mine. Având în vedere că am citit aproximativ 60 de pagini la școală, într-o singură zi, într-o clasă gălăgioasă și cu muzica urlându-mi prin cășți, puteți să mă credeți pe cuvânt! Unele cărți pur și simplu nu pot să le citesc doar în perfectă liniște, căci altfel nu sunt atentă și pierd ideea și sunt nevoită să reiau de nu-știu-câte ori aceeași frază. Aceasta nu este una dintre acele cărți. O lectură relaxantă, de un weekend, care se citește repede.

Eu îmi închei aici recenzia, însă pe tine, cel care citești asta, dacă am reușit să-ți stârnesc interesul, te invit pe site-ul editurii Litera, de unde poți achiziționa romanul (click AICI)!

Sau ai citit deja romanul? Atunci te aștept cu părere în secțiunea „Comentarii”.

După cum știți, îmi face plăcere să vorbesc despre cărți și să vă ascult și vouă părerea.

Nu în ultimul rând, mulțumesc mult editurii Litera pentru șansa de a citi acest roman!

„Împăratul muștelor” de William Golding - Recenzie

Este oare libertatea absolută sublimul sentiment de pasiune, de superioritate asupra vieții? Cine domină pe cine? Libertatea deplină – strigăm după ea, fugim, fugim în toate părțile pentru a da mâna cu ea, iar când ne atinge.. suntem oare capabili să mânuim această forță atât de mare care ne coboară pe umerii proprii?

Împăratul muștelor de William Golding este un clasic al secolului XX care înfățișează o realitate dură în care copiii, în loc să fie văzuți ca niște ființe inocente, au sufletul împăienjenit de ură, luptă pentru a supraviețui, se tem, acționează cu instinctul nebuniei și al ipocriziei întipărit în frunte. Sunt niște brute, pe scurt. Cum ar fi dacă, de pildă, ai citi o carte despre câțiva copii (aflându-se undeva pe la 6 ani) care ajung pe o insulă pustie în urma prăbușirii unui avion? Singuri pe o insulă pustie, nevoiți să acționeze după propriul instinct, trăind departe de regulile celor mari. Este aceasta aventura vieții lor sau cel mai mare coșmar avut vreodată?

Născut pe 19 septembrie 1911, scriitorul britanic William Golding scrie povestiri încă de la vârsta de 7 ani. Acesta urmează Grammar School din Marlborough, Wiltshire, iar în 1930 se înscrie la Oxford University. Se angajează ca actor pentru scurt timp, apoi devine profesor, post pe care îl părăsește definitiv în 1961.

Experiența războiului la care participă – scufundarea navei germane Bismarck și debarcarea din Normandia – îl marchează profund pe scriitor, de aici luând naștere tema romanului său, Împăratul muștelor, apărut pentru prima dată în anul 1954. Această experiență îl împiedică să mai vadă în om o ființă inocentă, de aceea în această carte copiii sunt însăși înfățișarea răului pur.

Ceea ce m-a făcut să îmi doresc să citesc această carte este, inevitabil, faptul că este un clasic al secolului XX, iar autorul acestei cărți, William Golding, se întâmplă să fi primit și Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1983. Acum sunt mai sigură ca niciodată la gândul că omul acesta chiar a meritat acest premiu!

Adevărul este că m-a prins foarte bine și subiectul cărții, cred că am găsit în această carte un rău necesar, nu mă pot pronunța ca simțind vreun fel de dezgust sau ceva de genul față de autor pentru a întruchipa o asemenea lume sau față de personajele cărții pentru modul destul de crud și lipsit de umanitate în care acționează. Am simțit, pe de altă parte, fascinație. Poate suna clișeic, dar chiar consider că Împăratul muștelor este una din acele cărți care trebuie citite într-o viață. 

Citind pe coperta cărții, mi-au sărit ochii pe o afirmație care mi se pare că înfățișează cel mai bine această carte:

„O oglindă lucidă, obiectivă și înspăimântătoare a societății moderne.” – Times Literary Supplement

Să-mi fi plăcut oare mai mult de Piggy, băiatul grăsuț ce purta ochelari și cu ajutorul căror lentile se aprindea focul pe insulă? De Ralph, băiatul blond care se indentifică puțin cu rolul de lider, de conducător? Sau poate de Jack, vânătorul, cel curajos și de temut?
Cred că am fost atrasă tocmai de contrastul ce-a luat naștere la contactul dintre cele două tipologii de oameni, pe de o parte aflându-se cei care ar face orice numai pentru a fi salvați, iar la polul opus cei care se adaptează, vânează pentru a supraviețui, cei care trăiesc clipa (deși e cam impropriu spus).

Fiind naufragiați pe o insulă pustie în mijlocului Pacificului, sunt prezente printre descrieri și elementele naturii și ale mediului înconjurător în general, aici referindu-mă la ocean, lagună, reciful de corali, țărmul, cât și pădurea care devine unicul acoperiș al tinerilor. Aceste descrieri – aceste referiri bine alese – m-au făcut să pătrund întru totul în peisajul cărții și m-am simțit din nou (sentiment pe care l-am mai simțit și la alte cărți) prinsă într-o lume care nu înceta să-mi mai iasă din minte, am fost acaparată de aceste imagini ce nu încetau a mi se perinda în fața ochilor asemenea unui film reușit. Cu siguranță o lectură pe care o recomand tuturor!

Am extras, ca de obicei, câteva citate, de data aceasta înfățișând natura, de care am fost profund atinsă:

„reciful de coral și câțiva palmieri piperniciți, agățați pe porțiunile mai ridicate, se înălțau spre cer, tremurau, se rupeau în bucăți, alergau ca picăturile de ploaie pe sârmă sau se multiplicau ca într-o stranie succesiune de oglinzi.”

„Valurile alunecau de-a lungul insulei, prefăcându-se că o ignoră, ocupate cu alte treburi; era nu atât o înaintare, cât o urcare și o cădere spectaculoase ale întregului ocean. Acum marea avea să se retragă, în cascade și căderi de apă, avea să se cufunde dincolo de stânci și să lipească pe ele iarba de mare ca un păr lucios; apoi, oprindu-se, avea să se adune și să se înalțe cu un muget, umflându-se nestăpânită peste vârfuri și peste vegetație, cățărându-se pe micul recif, trimițând în cele din urmă un braț de talazuri în golf și sfârșindu-se la câțiva metri de el în degete de spumă.”

An aparitie: 2008

Editura: HUMANITAS

Nr. pagini: 228

Traducere de Constantin Popescu