„Ce ne spunem când nu ne vorbim” de Chris Simion – Recenzie

20:20


Editura TREI
Anul publicării: 2011
Nr. pagini: 251

Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul, părinţii, prietenii... tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viaţă. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele. Dacă primul diagnostic a fost greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era... nu mai contează atâta timp cât, însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.

Înainte de a începe recenzia propriu-zisă, aș dori să vă spun câteva cuvinte despre Chris Simion, autoarea acestei cărți pe care sunt pe cale să o recenzez, căci aceasta se enumeră, totuși, printre scriitorii noștri români contemporani care știu ce fac cu literatura.

Așadar, ca să încep cu începutul, Chris Simion s-a născut pe 20 august 1977, în București. Aceasta a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” - București secția teatrologie în 2000 și secția religie teatru în 2005. În 2000 a înființat Compania de Teatru D'AYA împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner, iar ulterior, în anul 2009, Chris Simion devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Printre scrierile acesteia se numără „Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”(1994), „Disperarea de a fi”(1996), „Dumnezeu se roagă la mine”(2002), cât și cele două romane ale sale mai recente: „Ce ne spunem când nu ne vorbim”(2011) și „40 de zile”(2015).
De asemenea, a realizat și numeroase spectacole, printre care: „Dragostea durează trei ani” după Frederic Beigbeder, „Maitreyi” după Mircea Eliade și „Oscar și Tanti Roz” după Eric Emmanuel Schmitt.

Acum că am terminat cu această scurtă introducere, să trecem la mine – la părerea mea. Trebuie să mărturisesc să iar mă aflu într-un impasNu știu de unde să iau această carte, fiindcă a năvălit asupra mea asemenea unui val care se lovește de țărmul mării. În primul rând, aș dori să clarific un lucru: cu toate că „Ce ne spunem când nu ne vorbim” este un roman alcătuit din emailuri (unele trimise, altele nu) scrise de cărtre cele două ființe care înfățișează tipologia umană, anume femeia, respectiv bărbatul, accentul nu cade pe iubirea dintre cei doi, ci pe condiția umană, pe descoperirea sinelui. Iar acest aspect al cărții m-a înnebunit întru totul, m-a făcut să o ador (deși termenul acesta se poate să fie puțin exagerat). 

Citisem primele 100 și ceva de pagini și deja îmi formasem o opinie... total greșită: am catalogat-o ca fiind o carte care nu are altceva de oferit decât niște pasaje destul de siropoase, mărturisirile de iubire dintre cele două personaje, Floarea Soarelui și Zmeul Albastru, neîmpresionându-mă deoarece nu sunt o adeptă a genului romance. Apoi, azi-noapte, ghidată de curiozitate în mare parte, am deschis cartea la pagina la care rămăsesem și am lăsat cuvintele să-mi invadeze eul. Să vă spun despre ceea ce am dat... ar fi puțin rușinos, având în vedere opinia mea greșită pe care o aveam cu câteva ore mai devreme. Am pătruns dincolo de cuvintele scriitoarei - nu, nu, ce nebunii tot îndrug aici?! -, am trăit fiecare cuvânt, frază, pagină, astfel am făcut cunoștință cu un suflet care se căuta pe sine, un suflet frânt printre mii de suflete, m-am împrietenit cu un suflet care mi-a spus o poveste despre adevăr, iubire și viață, dar mai mult decât atât: mi-a spus o poveste despre mine, o poveste pe care nu o voi uita prea curând. Căci întâlnirea cu un suflet este de neuitat. 

Într-adevăr, mi s-a părut că această carte a avut și unele scăpări, aici fiind strict subiectivă, în sensul că m-a deranjat puțin repetarea intenționată a unor pasaje, spre exemplu „respir prin tine” și alți termeni de genul aceasta, însă cu siguranță și pasajele respective au avut rolul lor în această.. poveste.

Dacă protagonista noastră într-adevăr s-a luptat cu cancerul sau nu.. asta vă provoc pe voi să aflați, citind cartea!

Nu că m-aș crede critic literar, însă simt nevoia de a-mi exprima punctul de vedere în legătură cu următorul lucru. Citisem azi niște opinii ale altor cititori și unele dintre ele mi-au rămas în minte, iar de aici se desprinde următorul sfat pe care vi-l dau: dacă căutați o narațiune tipică, scrisă la persoana a treia, în care ne este prezentată viața protagonistei, atunci nu ați ajuns la cartea potrivită. Din nou, în opinia mea, această carte este mult mai mult decât o simplă conversație dintre două voci, este ceva superior, o lectură cu o anumită sensibilitate și, de ce nu, chiar profunzime aș putea spune. „Ce ne spunem când nu ne vorbim” este o carte care pune anumite probleme existențiale. Nu este ceva genial, nu mă-nțelegeți greșit, este pur și simplu o lectură pe care eu o recomand cu drag, căci consider că merită citită. O carte care, mie una, mi-a făcut pielea de găină – cel puțin finalul chiar mi-a creat această stare. 

Atâta vorbărie și iată că.. era să uit tocmai de citate. Și credeți-mă, încă câte am selectat! Mă voi limita însă la câteva:
Să cazi, să te ridici, să mergi mai departe. Ce e mai important: să trăiești călduț, fără întrebări, fără suferință. să înnoți la suprafață sau să te lași sfâșiat, să te doară, să cureți mizeria din tine, să smulgi toate buruienile și să înoți în adânc fără teamă că te încolăcește vreo iarbă?
Unii dorm, alții aleargă, iar eu, singură, ascult viața. De ce unii zic că viața are melodie? Eu nu aud nimic. Viața nu face zgomot. Trece ușor, adie ușor, adie atât de ușor, că dacă nu ești atent, îți scapă printre degete.
Obstacolele cu care te confrunți în afară reprezintă limitele pe care le porți înlăuntrul tău. Încearcă o fază: crede pentru a vedea, nu a vedea pentru a crede. Singurul care te poate face fericit ești tu însuți.
Aș putea să fiu orice nimic care să aducă în suflet o bucată de frumos. Dar, ca să uiți o secundă de tine, îți trebuie curaj. S-ar putea să îți placă atât de mult să rămâi altceva, încât să te pierzi pe tine însuți, să-ți pierzi identitatea. 
 Lupta adevărată se naște în momentul în care te ai și începi să te păstrezi, să nu te mai pierzi.

Voi ați citit deja această carte? Atunci vă invit să împărtășiți cu mine impresiile voastre, dacă doriți!






You Might Also Like

2 comentarii

  1. Am și eu această carte, cu autograf, chiar. A venit la Librarium în turneul „40 de zile”. N-am putut ajunge, însă mi-am rugat o prietenă să treacă să îi ceară. Am și cartea „40 de zile”, am cumpărat-o recent. Mi-e atât de dragă autoarea, încât nu pot rezista. În primul rând, o respect pentru toată cariera ei și toate reușitele, și în al doilea rând mă duce cu gândul la o persoană foarte dragă. Recunosc, nu am citit cărțile, dar am timp. Vreau să le citesc în vară, când sun total lipsit de acest stres pe care-l induce școala. Trebuie să am starea de spirit necesară! Recenzia e foooarte frumoasă, iar citatele îs superbe.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! Într-adevăr, multe citate frumoase se află printre paginile cărții. Eu mor de nerăbdare să citesc „40 de zile”, însă există o mică posibilitate să ajung săptămâna viitoare la târgul de carte Gaudeamus de la Cluj (*yay* - Clujul e așa frumos oricum), iar dacă o găsesc la un preț bun, sigur o voi lua. Dacă totuși nu ajung, mă ajută Libris să depășesc situația asta!

      Ștergere