marți, 14 iulie 2015

„Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath - Recenzie

Cum se face că uneori pare că avem totul, pare că viața ne surâde, însă, cu toate acestea, există un gol, acolo, în carapacea noastră interioară care ne împiedică să simțim bucuria reușitei, care ne fură din umanitate?

Născută în Boston, Massachusetts, în toamna anului 1932, Sylvia Plath este una dintre acele suflete feminine a căror prezență au marcat profund secolul al XX-lea. Confruntându-se cu depresia, aceasta trece prin diferite situații care îi schimbă, într-un fel sau altul, viața. Sylvia Plath este cunoscută în special pentru poeziile sale, talentul său fiind recunoscut încă de la o vârstă timpurie. În același an în care definitivează romanul de față, mai exact în anul 1963, roman publicat pentru prima dată sub pseudonimul Victoria Lucas, Sylvia Plath trece printr-o perioadă dificilă: mariajul îi eșuează, boala pune stăpânire pe ea și pe copiii ei, confruntându-se totodată cu o iarnă grea - astfel decurge la sinucidere. Printre volumele sale publicate ulterior se numără Ariel (1965), Crossing the Water (1971), Winter Trees (1971) și Collected Poems (1981). „Clopotul de sticlă” de primul și singurul ei roman.
Fiind un roman semi-autobiografic, romanul „Clopotul de sticlă” urmărește viața tinerei Esther Greenwood, o tânără cu un potențial mare care câștigă, alături de alte unsprezece fete, un concurs al unei reviste de modă, primind astfel o slujbă pe timp de-o lună la New York. În prima parte a romanului, să mă exprim așa, avem în prim plan viața acestei tinere din momentul în care ajunge la New York și începe a le cunoaște și pe celelalte fete. Totuși, încă de a început se observă o degradare a lui Esther. Ajunsă apoi acasă după acea lună petrecută la New York, Esther încearcă să se sinucidă, această întâmplare conducând-o la terapie psihiatrică și tratamente cu șocuri.

Personal, nu cred că este un roman brutal sau șocant, deși poate părea dur pe alocuri, însă ceea ce mi-a plăcut extrem de mult e că prin această duritate este înfățișată o realitate adevărată. Ar fi superficial din partea mea să spun că îmi place personalitatea protagonistei noastre, căci ce ai putea să apreciezi la un om care e distrus din punct de vedere psihic? Ceea ce mi-a plăcut, de fapt, a fost felul în care am putut exploata sufletul acestei tinere. Această tânără, Esther Greenwood, este un mister ea însăși, iar deciziile radicale pe care le ia nu știu dacă te înspăimântă, însă cu siguranță te intrigă. 

Un roman al rătăcirii și al regăsirii de sine. În tot acest timp, până la ieșirea din azilul la care urma să stea o perioadă de timp, Esther trăiește în interiorul unui clopot de sticlă, izolată de lume, de bucuria de a trăi, trăiește singură, în interiorul ei, observând cum viața trece pe lângă ea. Cred, de fapt, că fiecare dintre noi trăim sub propriul nostru clopot de sticlă, chiar dacă nu tot timpul, poate doar uneori; momentele acelea când ai nevoie de prezența ta desăvârșită, când vrei să fii singur cu tine însuți, să-ți faci ordine în gânduri.
În final pot doar să vă recomand cu căldură acest roman, nu este un roman care să te țină sufletul la gură, însă limbajul foarte accesibil și întâmplările prin care trece Esther (și totodată și însăși Sylvia Plath, în mod evident) îl fac un roman remarcabil. Să vă spun sincer, eu l-am terminat în doar câteva zile. Nu știu încă să vă spun de ce sunt atrasă atât de mult de romanele acestea semi-autobiografice sau doar autobiografice, poate pentru că sunt printre singurele care îți dau posibilitatea de a cunoaște mai mult ca niciodată o persoană, un suflet uman.

Ca întotdeauna, am selectat și câteva citate, pentru a vă familiariza puțin cu gândurile lui Esther:

Fete de genul ăsta mă îngrețoșează. Crăp de ciudă. În nouăsprezece ani, nu pusesem piciorul afară din New England până la excursia asta la New York. Era prima mea ocazie ca lumea și eu ce făceam? Stăteam ca fraiera și-o lăsam să-mi space printre degete.

- Spune-mi, Esther, munca ta nu te interesează. 
- O, ba da, ba da, i-am răspuns. Mă interesează foarte mult. 
- Îmi venea să strig în gura mare, de parcă în felul acesta aș fi făcut ca replicile mele să pară mai convingătoare, dar m-am abținut.

- Și cum vă simțiți în dimineața asta, domnișoară Greenwood?
Încercasem să-mi dau seama care dintre ei vorbise. Urăsc să spun ceva unui grup. [..] Și mai urăsc ca oamenii să te întrebe voios ce mai faci când știu că te simți ca dracu' și să se aștepte să spui „Bine”.
- Mă simt groaznic.

Editura Polirom
Nr. de pagini: 262
Anul apariţiei: 2012
Traducere din engleză de Alexandra Coliban

Voi ați citit acest roman? În caz că da, sunteți bineveniți să-mi spuneți ce impresii v-a lăsat vouă!

12 comentarii:

  1. Foarte frumoasa recenzia! :D Oricum, și eu vreau să citesc acest roman, așadar nu pot decât să-ți mulțumesc că m-ai făcut să vreau și mai mult! :))
    Mă intrigă autoarea, mai ales că s-a sinucis. Succes!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc și eu! Da, mai are un volum de proză scurtă publicat tot la Polirom, am uitat să menționez de el. "Johnny Panic și Biblia Viselor" se numește și îs adunate la un loc mai multe scrieri de-ale ei. Culmea, cumpărasem volum ăsta acum vreun an când habar nu aveam cine e Sylvia Plath - mi-a plăcut doar titlul. :))

      Ștergere
    2. Vreau să încep cu „Clopotul de sticlă” și dacă-mi place, ceea ce aștept să se întâmple, am să mă interesez și de poeziile ei și ceea ce am mai scris. De fapt, chiar aș vrea să văd cum sunt poeziile ei, dacă gândul sinuciderii reverbează prin lirismul ei.

      Ștergere
    3. Sunt traduse poeziile şi la noi?

      Ștergere
    4. Nu, din câte știu eu. „Clopotul de sticlă” și „Johnny Panic și Biblia Viselor” sunt singurele cărți scrise de ea care sunt traduse la noi..

      Ștergere
  2. Pe lângă faptul că îmi place toată colecţia Top10+, acum cu această recenzie nu-mi rămâne decât să îmi cumpăr cartea:))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și mie îmi place foarte mult colecția Top10+ de la Polirom, zău. Până acum am în jur de 6 cărți din colecția respectivă și, cu toate că nu le-am citit încă pe toate, niciunul nu m-a dezamăgit din câte am citit. Îmi place mult și aspectul, așa simplist și elegant. Să nu mai vorbesc că volumele publicate în colecția respectivă sunt niște adevărate comori.

      Ștergere
    2. Nu îmi place colecţa asta pentru că are cărţi cu pagini foarte proaste, mereu stau cu grijă să nu le rup plus că uneori se întinde cerneala... păcat că într-adevăr sunt nişte titluri grozave şi pe unele nu le scot şi în alte colecţii.

      Ștergere
  3. Pur si simplu uneori am impresia ca dntr-o minte bolnava sau dintr-un suflet bolnav poti sa scoti adevarate capodopere. Sunt foarte multi artisti care sunt depresivi sau ceva asemanator, cred ca e felul lor de a exprima ce nu pot sune altfel. E pacat doar ca lumea se bucura de arta lor dar nu face nimic sa ii ajute sa iasa din asta. Nu stiu daca poate fi vorba de asa ceva in cazul Silvyei Path, desi sigur se simtea ceva si din poeziile pe care le-a scris, dar in cazul Virginiei Woolf spre exemplu, sau al altora publicul si nici macar alti oameni din lumea artei, nu au facut nimic sa ii ajute, i=au lasat sa scrie capodopere si sa sufere. Si e trist.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, da!! Sunt de aceeași părere! Da, chiar e trist.. dar cel puțin unii dintre ei (și aici mă refer la Sylvia Plath) au lăsat ceva în urmă și numele lor va „trăi” mult timp după ce ei nu mai sunt..

      Ștergere
    2. Da, dar aş fi preferat să lase şi modul cum s-au vindecat în urmă. Am citit o carte, apărută acum ceva timp la Trei, Cuvinte care eliberează de Marie Cardinal. În cartea asta ea îşi povesteşte psihanaliza şi cum s-a însănătoşit, cum a aflat cauzele problemelor ei psihice care o făceau să aibă probleme fizice grave. Mi-a plăcut la nebunie cartea, e una din preferatele mele. Aş fi preferat să vad asemenea cărţi şi de la alţii în loc să aud că s-au sinucis.
      Între timp, nu prea am de ales, îi ignor sau mă bucur de cărţile lor. Şi eu nu pot rezista unei cărţi :)

      Ștergere
    3. @ Anca Ciochina
      Uneori lucrurile nu stau asa de simplist.In cazul depresiilor severe nu sunt mari sanse de reusita, in ideea in care psihologul nu stie cum sa puna problema, iar psihiatrul administeaza retete nepotrivite.

      Ștergere