Recenzie „Marele Gatsby” de F. Scott Fitzgerald

În timp, capodopera lui F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby (The Great Gatsby), publicată pe 10 aprilie 1925, a câştigat în valoare: considerată iniţial o carte spectaculară despre „generaţia pierdută”, astăzi ocupă locul al doilea, după Ulise de James Joyce, pe lista celor mai bune romane ale secolului XX alcătuită de publicaţia New York Times. S-a bucurat de şase ecranizări.

„Odată cu noul meu roman m-am cufundat cu totul într-o operă de creaţie pură […], în imaginarea neîntreruptă a unei lumi reale şi totuşi strălucitoare.“ (F. Scott Fitzgerald, în scrisoarea către editorul Maxwell Perkins, cca 10 aprilie 1924)

„Cred că romanul este o minune.“ (Maxwell Perkins, în scrisoarea către F. Scott Fitzgerald din 14 noiembrie 1924)

Am ajuns să citesc acest roman dintr-o simplă întâmplare. Cred, de fapt, că lucrurile cele mai semnificative în viață le vom găsi.. dintr-o simplă întâmplare. Un roman superb, de la care nu aveam niciun fel de așteptări, dar care s-a întrecut pe sine însuși. Din această cauză, țin să le mulțumesc de pe acum celor de la târgulcărții.ro pentru acest roman pe care pur și simplu l-am adorat. Simt că parcă am parcurs o viață întreagă alături de Daisy, de Gatsby și de celelalte personaje. Am râs și am plâns împreună.

Un limbaj atât de îngrijit, de dichisit, ce îmbracă niște descrieri minunate, prezentându-ne o Americă a anilor ’20.

„Fitzgerald recreează America anilor ’20 cu o forță poetică echivalentă în cuvinte cu cea a imaginilor lui Edward Hopper.” — Independent, 21 iunie 2013

Gatsby este ceea ce vrea să fie un bărbat bogat, care deține cea mai mare și mai mirobolantă

locuință din zona respectivă, numele acestuia fiind foarte cunoscut. De un rang superior celorlalți ai spune, Gatsby este un bărbat bun, amabil, cu o inimă prea mare, raportat la societatea în care trăiește. Acesta, în fiecare săptămână, organizează petreceri la el acasă unde o mulțime de oameni necunoscuți iau parte. Nick însă, naratorul acestui roman, care se întâmplă să fie și vecinul său, este invitat de către Gatbsy în persoană la una dintre petrecerile sale. Astfel, acesta face cunoștință cu sufletul lui Gatsby, de care se leagă apoi, aceștia devenind buni camarazi. 

Această carte vorbește despre iubiri imposibile care, la rândul lor, parcă fac viața imposibilă. O societate în care banii își spun cuvântul, unde minciuna ia forma unui adevăr.

„Marele Gatsby, acest roman de dragoste în care dragostea nu se simte niciodată, ci numai banii, care-o favorizează sau o distrug..” — Jean-Francois Revel, din prefața la ediția franceză a romanului din 1962

Ceea ce mă fascinează cel mai mult este felul în care este gândită această carte, felul în care această lume este încadrată, având un narator care ia, de asemenea, parte la acțiune, acesta fiind un îndrumător, un însoțitor al lui Gatsby. Totodată, acesta este cel care îi scrie povestea lui Gatsby. O poveste remarcabilă.

Spuneam mai înainte să am râs și am plâns împreună. Ei bine, da, am râs de Daisy-cea-nervoasă a cărei replici mi-au stârnit râsul, spărgând astfel dulcea tăcere a nopții. M-am îmbătat de amuzament – unul plăcut, puțin dulceag – atunci când am făcut cunoștință cu Gatsby-cel-curajos, cel care spune lucrurilor pe nume.

Dați-mi voie să pătrund puțin printre gândurile naratorului și să aduc și câte puțin din multele sale cugetări aici:

Ce vibra, de pildă, în cântecul acesta, părând acum s-o cheme, s-o atragă înăuntru? Ce-ar fi putut să se întâmple acum, în ceasurile acestea încă întunecate, necunoscute și ireale? Avea să sosească poate un oaspete cu totul neașteptat, un personaj de necrezut, o ființă nespus de rară, minunată, o copilă strălucitoare care, cu o privire îndrăzneață, spre Gatsby, avea să tulbure printr-o asemenea întâlnire magică toți cei cinci ani de dragoste neșovăitoare?..

Scriind această recenzie realizez cât de greu este să scriu despre o asemenea carte, fiindcă, cu toate sinceritatea, de când am început să tastez, numai cuvintele ce urmează să le spun îmi staupe limbă, îmi zbiară în urechi: O capodoperă! Un roman plin de suflet, un roman atât de viu! Cum să evaluez un roman căruia nu-i pot găsi punctele slabe? Ai impresia că nu este altceva decât o pictură, un tablou perfect realizat, unde totul e la locul lui. Cel puțin asta este pentru mine „Marele Gatsby”.

Ecranizarea acestui roman nu trebuie ratată, de asemenea! Printre cele mai bune ecranizări pe care le-am văzut vreodată. Surprinde atât de frumos atâtea momente din carte și, din fericire, nu sunt adăugate alte scene care nu au nimic de-a face cu romanul! Cu adevărat o ecranizare de succes. Bineînțeles, nu puteam să-l trec cu vederea pe Leonardo DiCaprio, cel care îl interpretează pe Gatsby, acesta reușind să intre perfect în pielea personajului.

Recomand cu tot dragul atât cartea, cât și filmul! Deși cartea există în librării în mai multe ediții, la diferite edituri, eu mă bucur nespus de mult pentru că cei de la târgulcărții.ro au decis să îmi trimită această ediție publicată la Humanitas, în colecția Raftul Denisei. Am un fel de obsesie nejustificată pentru acel portocaliu, după cum probabil v-ați dat seama după poza inserată.

Cartea poate fi comandată rapid de AICI la un preț mai mult decât bun, având o reducere de 53%!

Recenzie „Maitreyi” de Mircea Eliade

Încă de la începutului lecturării acestei cărți, ceea ce m-a atras, ceea ce m-a intrigat a fost prefața scrisă de Mihail Sebastian, acesta creând o atmosferă caldă, familiară, încă de la primele cuvinte, împletită cu un mister nedeslușit, începând astfel: Dacă aș fi cu desăvârșire sincer cu mine și cu dumneata, cititorule, aș tipări aici, în locul cronicii literare, o singură mărturisire: nu pot să scriu despre Maitreyi.

Un alt pasaj care mi-a atras atenția este următorul: Maitreyi le depășește pe toate. Maitreyi îl depășește pe Mircea Eliade însuși – nu în sensul că i-ar întrece posibilitățile
de creație, dar în sensul că această carte trece dincolo de cariera sa de scriitor (”dincolo” nu înseamnă mai sus, ci ”pe alt plan”), dincolo de preocupările sale de cugetare, dincolo de problemele sale spirituale. Maitreyi este un miracol împlinit.

Mărturisirile acestea mi se păreau atât de pline de adevăr pe tot parcursul lecturii, le simțeam vii, pline de un sentiment puternic.

Acțiunea acestui roman se conturează odată cu găsirea unui loc de muncă în India și totodată cu mutarea în casa domnului și a doamnei Sen a tânărului european Allan în vârstă de 24 de ani.
Acesta ajunge să se îndrăgostească nebunește de fiica lor, Maitreyi, o fecioară indiancă în floarea vârstei, aflată la numai 16 ani, care-l cucerește pe acesta atât prin gesturile ei necugetate, cât și prin blândețea și prin feminitatea ei.

Acest roman este o lectură care te poate face să trăiești pasional această poveste istorisită, dar care, la următoarea frază aruncată, poate să-ți pătrundă în propriul trecut, poate să-ți răscolească amintirile proprii.

Eu am simțit această carte, citându-l pe Mihail Sebastian, ca pe un miracol. Cred că este exact tipul de carte care te mișcă și în momentul acesta chiar aveam nevoie de o asemenea lectură. Am trăit intens fiecare trăire, fiecare durere și fiecare bucurie a personajelor și mă bucur că mi-am făcut curaj să o citesc.

Consider că noi toți avem nevoie de cărți ca aceasta, care să te apropie, să-ți câștige încrederea atât prin limbaj, cât și prin poveste, cărți care să te facă să simți, dar nu ceva, ci totul.

Am să las mai joc câteva citate din carte care m-au impresionat:

E ciudat cât de incapabil sunt să prevăd evenimentele esențiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai târziu firul vieții mele.

Îmi aduc aminte vag (și vagul acesta se datorește nu atât depărtării în timp, cât nenumăratelor sentimente și revolte pe care le-am încercat eu de-atunci și care aproape au neutralizat, au estompat în cenușiu și banal preliminariile), mi-aduc aminte că strigau în mine două suflete.

– Eu sunt, spuse ea repede, fără să clipească. Îmi place să gândesc, să fac versuri, să visez.

Notă. Jurnalul e mai întotdeauna un prost psiholog, după cum această povestire va confirma. De aceea extrag notele de față; ca să-mi dau încă o dată seama cât de absurd pluteam în închipuire.

De ce trebuie să sufăr atâta ca să înțeleg un singur om?

E foarte greu să ai ceva cu adevărat, să-l capeți sau să-l cucerești. Mai mult ne închipuim că posedăm decât posedăm.

Ploaie să fie sărutul nostru.

..iar jurnalul – care nu prevedea o schimbare atât de apropiată – nu păstrează decât scheletul unei vieți pe care acum nu o mai pot intui și nu o mai pot evoca.

Parcă fusesem rupt în zece bucăţi, căci îmi simţeam trupul numai o rană, sufletul risipit, nu mai aveam nici voinţă, nici putere să mă dezmeticesc o clipă.

De atunci nu mai cred în expresia oamenilor. Mi se pare că regulile schimbării feței nu au nimic de-a face cu adevăratele experiențe sufletești. Poate numai ochii, singurii, pot trăda un om.

Recenzie „Jurnal trist” de Katherine Mansfield

Apariție: 2009

Traducere: Antoaneta Ralian

Editura: Art

(colecția Ocheanul întors)

Număr pagini: 240

Sinopsis

Jurnal de tânguiri adună însemnările din ultimii ani ai lui Katherine Mansfield. Apropiindu-se, treptat, de sfârşitul vieţii, scriitoarea trece, cu luciditate, printr-un întreg proces de pregătire şi transformare. Cel mai important gând, care nu-i dă pace nici măcar o clipă, este acela de a scrie. În ciuda bolii şi a obsesiei pe care o naşte – reumatismul care îi afectează inima, răceala care duce la pleurezie -, reuşeşte să se menţină într-o stare permanentă de creaţie. Mai mult decât atât, prietena ei, L.M., îi spune că, dacă s-ar vindeca, nu ar mai putea scrie. Iar moartea fratelui ei pe front o îndeamnă să scrie cu o şi mai mare înverşunare.

Jurnalul lui Katherine Mansfield arată o cale nesperată prin care slăbiciunea umană se transformă în puterea de a fi un mare scriitor.

Recenzie

Nu știu cum să încep această recenzie. Să vorbesc mai întâi despre cuidatul sentiment pe care l-am retrăit citind această carte, sentimentul acela dubios de a mă regăsi printre paginile unei cărți (cel puțin o versiune a mea)? Da, bine. „Prerefer de o mie de ori să mă reazam de parapetul podului, să privesc bărcile și oamenii indiferenți, necunoscuți și să simt adierea vântului. Da, urăsc societatea.” Aceste cuvinte, acum ceva timp, ar fi putut fi foarte bine desprinse și din gura mea, însă am decis că e timpul să nu mai fiu un spectator în propria viață.

Katherine Mansfield dă glas nenumăratelor trăiri pe care viața o obligă să le încerce, este mânată de suferință, de gânduri, de trăiri – emoții puternice, pe care le așterne constant în al ei jurnal. O carte care, deși pare scurtuță, cuprinde o puternică încărcătură emoțională, gândurile acestui suflet fiind uneori atât de copleșitoare, alteori înțelepte, mânuindu-și cuvintele într-u mod atât de dichisit.

Seara vine iarăși . Talazurile de umflă. Marea se zbate, se zvârcolește , se adună, apoi se azvârle pe stânci. În lumina dură, metalică, stâncile au un licăr sângeriu. Deasupra lor, o fâșie lată de verde amestecat cu negru dens, ca smoala; și, mai deasupra, un pisc de munte violet; peste munte, un cer opalin, lustruit ca interiorul unei scoici ude. Lumina se schimbă clipă de clipă. Chiar în timp ce scriu, și-a pierdut asprimea. Pufulețe de nori albi se încolăcesc pe coama muntelui ca niște spirale de fum. Acum se răspândește pe cer o culoare purpurie, amenințătoare și înfricoșătoare.

Întreaga ei operă pare un pastel, aș putea spune, aceasta realizând o descrierea minuțioasă, afectivă și superbă a naturii.

Ora patru. Oare acum se luminează de zi la ora patru? Sar din pat și alerg la fereastră. E semiîntuneric, nici negru, nici albastru. Aripa coastei e violetă. Pe cerul liliachiu fâlfâie drapele negre, iar corăbii negre, populate de fantome negre, plutesc pe ape purpurii.

Vai, de câte ori n-am pândit ora când eram doar un țânc de fetișcană! Dar pe atunci, stăteam la fereastră până mă străpungeau fiori reci, până înghețam toată și până în mine fremăta ceva – nu mai știu ce.

Katherine Mansfield, pe parcursul anilor în care scrie aceste însemnări în jurnal, este într-o continuă călătorie prin lume, schimbându-și de mai multe ori locuința. Marea reprezintă în element „cheie” în jurnalul ei, autoarea simțindu-se obligată să ne-o descrie de câte ori are ocazia de a se ivi în fața ochilor ei.

Deși uneori m-am văzut nevoită să reiau unele fraze deoarece nu mă puteam concentra la ele, cartea cu siguranță merită citită. Însă, ca un sfat, vă recomand să aveți răbdare cu ea, nu o abandonați la cel mai mic obstacol. Recunosc, au existat unele istorisiri care, inevitabil, m-au plictisit. E o carte de memorii deci cred că este în regulă dacă simt acest lucru. Nu mă înțelegeți greșit, nu cartea m-a plictisit, ci unele secvențe, e o mare diferență între acestea două.

Revenind la Katherine Mansfield, deși te poate copleși prin acel glas al tristeții pe care îl emană, devenind o voce a neputinței umane,

Azi dimineață am meditat și am tot meditat, dar fără prea mare folos. Nu pot înțelege de ce, dar spiritul mă părăsește ori de câte ori încerc să cobor cu picioarele pe pământ. Când plutesc în nori, mă simt de minune. Și, în mintea mea, în cap, pot concepe, realiza și scrie minuni – da, minuni; dar în secunda în care încerc să le materializez în scris, dau greș în chip jalnic.

ulterior descoperim o dorință arzătoare de a realiza ceva în viață, curaj, perseverență:

O viață fără muncă – mai bine m-aș sinucide. De aceea munca mi-e mai importantă decât viața.

În rândurile de mai jos am să vă mai scriu câteva citate desprinse din această carte:

„Suferința omenească nu cunoaște hotar. Când îți spui „Am atins fundul mării – mai adânc nu m-aș putea scufunda!” te scufunzi și mai adânc. Și mereu la fel.”

„Oare voi fi vreodată în stare să exprim dragostea mea pentru muncă – dorința de a fi o scriitoare mai bună -, felul cum jinduiesc să-mi pot da mai multă osteneală? Și pasiunea care mă însuflețește? Îmi ține loc de religie, este religia mea în ce privește oamenii, eu îmi creez oamenii: religia „vieții” e viața însăși.”

„Prietenii sunt niște întruchipări mai mult sau mai puțin imperfecte ale ideilor noastre…”

Voi ați citit această carte? M-aș bucura dacă ați împărtăși cu mine opinia voastră.

.

Recenzie „Jurnalul Annei Frank”

Descriere

Povestea tragică a Annei Frank e bine cunoscută. Împreună cu familia ei şi alţi cunoscuţi evrei, Anne a stat ascunsă timp de doi ani (6 iulie 1942–4 august 1944), de teama deportării în lagăr, în aşa-numita Anexă a sediului firmei patronate de tatăl său, în Amsterdamul ocupat de germani. Avea 13 ani când a intrat în Anexă. A ţinut aici un jurnal (început anterior, în 12 iunie 1942), devenind la un moment dat conştientă că el va reprezenta un document important după ce războiul se va sfârşi. În 4 august 1944, aşadar nu mult după debarcarea Aliaţilor în Normandia, când finalul recluziunii părea foarte aproape, Anne şi ceilalţi şapte locatari ai Anexei sunt arestaţi şi mai târziu deportaţi cu ultimul transport spre Auschwitz. Cu excepţia lui Otto Frank, toți vor muri. Anne şi sora ei se sting de tifos la Bergen-Belsen în februarie sau martie 1945. Eliberat din lagărul de la Auschwitz, tatăl Annei va publica şi va face cunoscut în toată lumea jurnalul fiicei sale.

Anne Frank este un nume familiar chiar și pentru cei care nu au citit Jurnalul. Îl poartă străzi, școli de pe toate meridianele. Îl poartă mult vizitatul muzeu din Amsterdam și fundația care l-a organizat în imobilul unde se afla Anexa secretă.

Anne Frank și jurnalul ei figurează pe mai toate listele de excelență ale veacului XX privitoare la personalități și la cărți – Cei mai importanți oameni ai secolului, Cele mai bune cărți publicate în secolul XX, Operele literare definitorii pentru același secol, ca să numim doar câteva din multele topuri stabilite de specialiști, de ziariști ori chiar de marele public.

Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Țările de Jos, Jurnalul Annei Frank a fost tradus în peste 65 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare. 

La celebritatea Jurnalului au contribuit neîndoielnic adaptările sale teatrale și cinematografice, faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, că a fost obiectul unor analize subtile, dar și ținta unor vehemente atacuri.

Recenzie

Ați avut vreodată parte de acel sentiment ce vă făcea să vă simțiti incompleți? Cred că acesta este sentimentul pe care l-am adoptat înainte să citesc acest superb roman, pentru că nu-mi pot imagina cum aș fi putut fi „completă” înainte să citesc „Jurnalul Annei Frank”.

Citind aceste însemnări ale Annei, m-am lăsat ghidată de vocea naratorului și pentru câteva momente aș fi putut jura că vocea Annei Frank era cea care-mi răsuna în urechi, cuvintele ei atât de frumos rânduite îmi mângâiau rănile, îmi hrăneau sufletul cu iubire, inocență, râsele și, câteodată, îmi aduceau și lacrimile pe obraji.

În tot acest timp petrecut în Anexă alături de tătăl, mama și sora ei, cât și de alți câțiva locatari, Anne, deși abia la o vârstă fragedă, este supusă unor greutăți ce o maturizează, îi îmbătrânesc sufletul, îl fac mai înțelept. Cât despre conținutul jurnalului, pot spune că acesta se axează în mare parte pe gândurile Annei legate de părinții ei, în special de mama ei pe care nu o suporta.

“Although I’m only fourteen, I know quite well what I want, I know who is right and who is wrong. I have my opinions, my own ideas and principles, and although it may sound pretty mad from an adolescent, I feel more of a person than a child, I feel quite indepedent of anyone.”

“Parents can only give good advice or put them on the right paths, but the final forming of a person’s character lies in their own hands.” , mărturisește ea.

O etapă importantă, ce o sensibilizează oarecum, reprezintă momentul când aceasta se îndrăgostește și astfel ia naștere o iubire sinceră, inocentă, atât de dulce și de pură.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost sinceritatea pe care o simțeam în toate aceste cuvinte ce umpleau paginile. Îi simțeam cuvintele vii, atât de pline de adevăr, Doamne! Adevărul este că aceasta este prima carte în mijlocul căreia m-am oprit din citit întrebându-mă de ce i-a fost dat să i se întâmple o asemenea tragedie. Am dat de un suflet atât de frumos, de blând, de o voce interioară ce-mi mișta toate emoțiile. Un roman puternic, o capodoperă aș putea spune, ce m-a surprins atât de mult, în mod plăcut, bineînțeles.

Îmi aduc aminte că, într-una dintre însemnări, Anne scria faptul că nu vrea să fie ca majoritatea oamenilor, ce nu se fac auziți ori văzuți și a căror personalitate va dispărea odată ce aceștia se sting din viață.

“I don’t want to have lived in vain like most people. I want to be useful or bring enjoyment to all people, even those I’ve never met. I want to go on living even after my death!”

Nu pot decât să mă bucur că această dorință a Annei s-a îndeplinit. Mă cuprinde fericirea când mă gândesc la câți oameni au citit sau voi citi acest roman. Cu toate că nu mai este printre noi, Anne Frank și jurnalul ei vor rămâne mereu întipărite în memoria mea, a noastră, acest jurnal marcând nenumărate persoane.

M-am tot gândit cărui gen de cititor aș putea să recomand această carte.. celui pasionat de bibliografii sau memorii? Nu. Vreau să recomand acest roman tuturor celor care citiți această recenzie! Trebuie să fac asta. Cred că toți merităm să facem cunoștință cu un suflet atât de curat, de cald, de frumos.

Această carte a bătut, în mod evident, topurile cărților mele preferate, acum aflându-se în vârful acestuia și implicit, pe locul I.

În caz că ați citit cartea, vă aștept părerile într-un comentariu!

Recenzie „Înainte să adorm” de S.J. Watson

O carte despre care mi-e destul de greu să vorbesc deoarece voi ajunge la un punct când opiniile mele se vor respinge între ele, se vor afla în antiteză. Recunosc că pe parcursul lecturii treceam de la o stare la alta, de la un sentiment la altul.

Pentru a vă familiariza puțin cu această carte am să încep prin a vă spune câteva informații generale despre ea.„Înainte să adorm” este un romanul de debut al lui S.J. Watson apărut în Anglia în anul 2011. În 2008, la vârsta de 37 de ani, acesta era un ORL-ist care lucra cu copii hipoacuzici. S.J. Watson a urmat apoi un curs de șase luni organizat de Faber Academy destinat celor care doreau să învețe să scrie romane, iar trei ani mai târziu a publicat acest roman. (informații extrase de pe coperta romanului)

Personajul principal al acestui roman este Christine, o scriitoare în vârstă de 47 de ani care se trezește în fiecare dimineață cu sentimentul că are cu 20 de ani mai puțin și că mai are încă o viață înainte, neștiind că este căsătorită și neamintindu-și ultimii câțiva ani buni din viața ei datorită formei rare de amnezie de care suferă. Doctorul ei, cel cu care se întâlnește fără știrea soțului ei, o sfătuiește să țină un jurnal în care să noteze zilnic cele întâmplate atunci când doctorul o va suna să-i amintească de el. Aceasta acceptă, iar timp de câteva săptămâni face aproape în fiecare zi însemnări, după care își dă seama că trecutul ei începe să prindă contur, însă încă mai existau contradicții, minciuni la mijloc, așa că aceasta va face tot ce-i va sta în putință să scoată adevărul la iveală. 

Ceea ce am apreciat foarte mult la acest roman a fost însăși misterul și impulsul acela pe care mi-l dădea de fiecare dată când mai citeam câte o pagină, parcă dictându-mi lent și răsfirat „Mai dă o pagină, încă una.. ăsta e ultima, promit. Ah, stai, n-ai terminat”. Totodată, un sentiment de satisfacție și-a făcut loc în mintea mea atunci când am realizat că pe parcursul a nenumărate pagini, această carte m-a lăsat să dețin controlul, mi-a destăinuit niște lucruri pe care le-am mestecat ceva timp, după care le-am înghițit pur și simplu, ca apoi întreaga situație să ia o întorsătură mare și brutală (nu dau spoilere). M-a păcălit. În momentul acela am simțit că mi-a intrat pe sub piele, că, chiar și pentru puțin timp, am devenit parte din ea.

Această carte mi se pare un thriller psihologic extraordinar deoarece găsesc atât de interesant modul în care misterul este combinat cu sentimentele contradictorii prin care trece personajul principal, Christine, cu întâmplările acesteia și cu conceptul acesteia despre viată. 

Aici vine momentul în care voi încerca să nu mă contrazic pe mine însumi, să mă fac înțeleasă: cartea în sine, povestea, relatarea întâmplărilor deține un fir narativ original, din care se poate desprinde ușor talentul și inspirația autorului, care nu are nicidecum izul a ceva clișeic, însă nu pot spune asta și despre personajul principal. A existat un scurt moment în care am fost dezamăgită de Christine, acolo undeva aproape de final. Pur și simplu s-a întâmplat. Mi-a părut atât de naivă, ușor prostuță și cumva superficială. Pe de altă parte, apreciez mult scenele care făceau legătura cu realitatea, scenele plauzibile, sincere care mi-au confirmat faptul că această carte nu este clișeică sau superficială.

Ca încheiere aș vrea să spun că a fost un adevărat deliciu să gust din această poveste, a fost o aventură pe cinste pe care nu o voi uita prea curând (cred că asta se întâmplă de obicei cu cărțile care te țin nopțile întregi trează). O recomand cu drag!

„Dacă aș rămâne” de Gayle Forman • Recenzie (carte vs. film)

Despre..

Mia este o violoncelistă talentată în vârstă de 17 ani, cu o familie iubitoare şi un prieten minunat, Adam. Ea nu trebuie decât să aleagă dacă va merge la New York pentru a studia la Julliard sau dacă va rămâne în Oregon cu cei dragi. Însă într-o dimineaţă cu ninsoare, totul se schimbă, iar decizia pe care brusc trebuie să o ia este dramatică şi dureroasă. Mia îşi pierde părinţii şi fratele mai mic într-un accident rutier, şi, cu toate că nu îşi aminteşte momentul impactului, ea îi poate vedea pe cei din jur şi pe sine. Romanul este scris la persoana întâi, Mia evocă evenimente din viaţa sa, descrie ceea ce vede şi aude în spital, deşi nu poate simţi nimic şi este din ce în ce mai slăbită. Dragostea pentru cei rămaşi în viaţă şi pentru Adam şi pasiunea pentru muzica clasică vor determina alegerea pe care tânara o face la final. „Dacă aş rămâne” atinge teme importante, despre viaţă, moarte şi despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă. Cartea este inspirată de o tragedie reală.

Recenzie:

În ciuda faptului că am tot auzit în stânga și în dreapta numai „laude” la adresa cărții acesteie, mereu am rămas sceptică privitor la aceasta, simțind parcă că „nu e de mine”, că n-o să-mi placă. Însă, deoarece am găsit o persoană amabilă să-mi împrumute această carte, am decis totuși să-i acord o șansă.

După cum ne mărturisește și descrierea cărții, este vorba despre o tânără cu aspirații de muzician, a cărei viață se scurge pe ritmurile armonioase ale violoncelului la care aceasta cântă, fiind pasionată de muzica clasică. Mia reprezintă, într-adevăr, o fată cuminte, cum s-ar spune. Tipa timidă, care se ascunde în spatele melodiei căreia îi dă viață cu ajutorul instrumentului ei. Cu toate acestea, vine ziua în care îl întâlnește pe Adam, un cântăreț de muzică rock, de care ajunge să se îndrăgostească.

          

O poveste impresionantă ai zice, probabil. Ei bine, nu mă îndoiesc că ar fi putut fi. Însă aici vine partea în care trebuie să mărturisesc faptul că undeva pe la jumătatea cărții am avut un puternic impuls de a renunța la lecturarea acestei cărți. De ce? Mi s-a părut o carte simplistă, cu mari „pauze publicitare” care-mi puneau la încercare răbdarea. Mi s-a părut frustrant faptul că se sare de la o idee la alta, iar apoi se revine după 50 pagini (e un simplu exemplu, vreau doar să acceptuez faptul că mi s-a părut lungă revenirea de la stadiul „povestirii a n întâmplări cu Adam și familia Miei – care mă plictiseau teribil, apropo -” la stadiul „prezentul: spitalul”. Simțeam că urmăream un film pe un oarecare post de televiziune, iar reclamele nu mai încetau să apară.. iar când se apropria un moment important ghiciți ce se întâmpla? Mi se serveau instant câteva pagini bune pline cu niște amintiri de-ale Miei de pe vremea când totul era bine și frumos la care nici măcar nu puteam să fiu atentă întru-totul datorită sentimentelor ce mi le trezeau această structură a textului.

Adevărul este că am citit acest roman cu scopul de a-l putea compara cu filmul deja apărut. Tocmai vorbeam cu o prietenă când abia începusem să citesc această carte.. „Am impresia că de data asta filmul va bate cartea”, a fost prima mea mărturisire. În viziunea mea, pot spune că am văzut mai multe aspecte pozitive în ecranizarea romanului decât în cartea în sine. Am să explic și de ce: în primul și în primul rând, în carte am observat că lipsește foarte mult acea apropiere față de cititor, lipsește o oarecare afecțiune, lipsesc sentimentele puternice de răscolire și, într-un anumit punct, chiar de suspans (care este diminuat de enervantele descrieri care parcă ucid suspansul) și, cel mai mult, lipsește liniștea conferită de muzică. Deși de obicei sunt contra filmelor ce nu respectă cărțile, am apreciat de data asta secvențele adăugate de regizor, ce nu apar în carte, deoarece acelea, am observat, dau o notă mai specială filmului, îl fac să nu fie atât de mediocu, îl fac original și mai plăcut.

De asemenea, tot respectul meu și toată admirația pentru actrița ce a interpretat rolul Miei, Chloë Grace Moretz, deoarece a reușit, cred eu, să înfățișeze sentimente puternice, reale, umane, a creat scene remarcabile. A reușit să surprindă suferința din sufletul Miei, disperarea ei, lucru care nu a fost surprins prea bine printre paginile cărții. Într-un astfel de mediu cred, de asemenea, că muzica este un element foarte important, iar melodiile alese pentru film se potrivesc atât de bine. Melodia ce m-a impresionat cel mai tare și, în același timp, m-a emoționat într-atât încât a reușit să-mi surprindă lacrimile a fost Heart like yours , melodie scrisă de Adam pentru Mia.

Ca să-mi placă cu adevărat o carte am nevoie ca aceasta să se joace puțin cu emoțiile mele, să-mi stârnească întrebări, or această carte m-a lăsat rece, pe când ecranizarea acesteia mi-a dat o emoție atât de puternică încât mi-a fost imposibil să nu izbucnesc în plâns undeva acolo aproape de final. Cred că aș fi apreciat mai mult cartea dacă ar fi fost scrisă puțin mai diferit.. poate de altcineva, și structurată mai ordonat.

Din cauza faptului că nu vreau să dau spoilere am să las mai jos doar câteva imagini preluate din secvențele care mi-au plăcut cel mai mult:

      

Vouă, dacă l-ați citit deja, v-a plăcut acest roman? De ce v-a plăcut/de ce nu v-a plăcut?

Dar despre film ce părere aveți?

Sunt nerăbdătoate să aud și opiniile voastre, așa că vă invit să vă adunați gândurile, să vi le transpuneți într-un comentariu, apoi să-l postați.

Recenzie „Biblioteca umbrelor” de Mikkel Birkegaard

sursă imagine: Libris

Anul apariției: 2011

Număr pagini: 504

Editură: POLIROM

Domeniu: Literatură universală

Despre carte..

Plin de mister și suspans, învăluit într‑o atmosferă ce amintește pe alocuri de abatia tenebroasa din Numele trandafirului, romanul Biblioteca umbrelor vorbește înainte de toate despre magia cărților și despre forța de seducție a lecturii. Ce se întâmplă însă când această forță de seducție este folosită în scopuri malefice? După moartea tatălui său, Jon Campelli – un tânăr avocat în plină ascensiune din Copenhaga – devine peste noapte proprietarul anticariatului Libri di Luca. Din acest mo­ment se trezește atras fără voie într‑o lume tainică, populată de societăți și organizații secrete înființate încă din Antichitate, ai căror membri sunt înzestrați cu puterea exceptională de-a influența lectura altora și de‑a da naștere unor povești minunate, dar în același timp de‑a manipula până la sinucidere și crimă.

Recenzie

Dragii mei cititori, dați-mi voie să vă prezint una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta (2014). Știam, știam că această carte nu mă va dezamăgi și mă bucur enorm că mi-am făcut curaj în sfârșit de a citi ceea ce-mi doresc cu adevărat și de nu a mai amâna tocmai lecturarea cărților pe care vreau cel mai mult să le citesc. Dar nu de asta mă aflu aici, vă rog să mă iertați. Recenzia.

Pentru a vă introduce puțin în această lume prezentată pe parcursul acestor 504 pagini ale cărții, am să încep prin a vă spune câteva vorbe despre ceea ce se întâmplă în carte (nu dau spoilere, așa că puteți continua lectura).

Jon Campelli, un avocat tânăr ai cărui părinți sunt aproape absenți total din viața lui (mama lui murise cu mult timp în urmă, iar cu tatăl său – care trăia – nu păstra legătura datorită unor anumite motive – pe care le veți afla pe parcursul lecturii -) este sunat într-o zi de către un polițist care îl anunță de moartea tătălui său, Luca Campelli.

Dar aceasta nu este o moarte normală, ci cauzată de lecturarea unei noi cărți din anticariat.

Acesta din urmă este un bătrân a cărui viață s-a învârtit în jurul anticariatului pe care îl deținea, Libri di Luca, ajutat de Katherina, o tânără dislexică care își găsește un rol bine determinat în toată această povestire, și de Iversen, un bun prieten de-al lui.

Toți cei menționați mai sus sunt Lectori. Acești anumiți „lectori” se împart în două categorii: receptori și emițători. Luca și Iversen fac parte din categoria emițătorilor, aceștia având posibilitatea de a influența înțelegerea textului de către cineva atunci când citeau cu voce tare. Receptorii, în schimb, reprezintă un fel de magnet, astfel încât atunci când se află lângă persoane care citesc (în gând, nu cu voce tare), toate cuvintele citite de aceștia se revarsă precum râuri de cuvinte, fraze și idei asupra lor. Jon nu-și descoperise încă puterile, însă de îndată ce a avut ocazia de a se întâlni cu Katherina și Iversen, lucrurile au luat o întorsătură zdravănă, acesta nevenindu-i să creadă că toate acele lucuri erau cu adevărat reale - asta până când Katherina îi făcu o demonstrație.

Toate aceste lucruri, nu știu despre voi, dar pe mine m-au fascinat. O ficțiune atât de bine pusă la punct. Vă așteptați poate să fie ceva clișeic în toate aceste lucruri, însă nu este deloc așa, vă asigur.

Așadar, odată cu moartea tatălui său, Jon interacționează cu prietenii tatălui său de la anticariat și astfel se naște acțiunea romanului, acesta își descoperă adevăratele abilități, începe puțin câte puțin să pătrundă în trecutul său și să descopere cât de fascinant (sau nu) a fost. Descoperă cât de cunoscut, cât de preamărit îi este numele și de ce. Învață că, uneori, chiar viața îți poate sta sub semnul întrebării datorită unei cărți.

Imprevizibilă. Da, acesta e cuvântul potrivit. Suspans, mult, mult suspans, răsturnări de situații, persoanje pe care îți vine să le strângi de gât câteodată. O lectură ușoară, dar superbă. Citind, nu mai eram eu și cartea, era doar textul care mi se revărsa prin toată ființa, eram doar litere, cuvinte, fraze. Nu mai exista nimic, nimic în jurul meu decât asta. Povestea asta uimitoare care m-a purtat atât de departe și, Doamne, a fost atât de frumoasă această călătorie.

V-aș obliga să citiți această carte, însă e puțin peste măsura puterilor mele! Nu-mi ajung cuvintele să descriu cât de mult mi-a plăcut această carte! Iar, deoarece am împrumutat-o de la bibliotecă, cu siguranță va fi prima carte pe care mi-o voi cumpăra deoarece cartea asta trebuie să se afle pe rafturile bibliotecii mele!

Citate nu am selectat deoarece nu cred că aș fi avut ce să selectez, această carte trebuie pur și simplu savurată în întregime.

Dacă v-am convins să citiți această carte (și sper că am reușit măcar să vă stârnesc puțin interesul!), o puteți achiziționa de AICI, cu transport gratuit.