„40 de zile” de Chris Simion - Recenzie

Adesea trăim în minciună. Trăim cu sufletul constrâns de anumite prejudecăți care ne împiedică să facem curat atunci când mizeria e prea mare. Mai mult, trăim prea puțin decât ne îmaginăm că o facem, când, de fapt, am putea trăi în exces. Această carte, „40 de zile” de Chris Simion, este povestea oamenilor-cactuși care încearcă să-și elibereze sufletul de povara tuturor minciunilor care s-au lipit de ei și au luat forma unui adevăr irevocabil.

Despre Chris Simion amintesc că s-a născut în anul 1977, în București. Aceasta a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” - București. În urma publicării primei sale cărți, „Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”, la vârsta de doar 16 ani, Chris Simion este numită de criticul George Pruteanu „un fel de pui de Cioran în fustă lungă și neagră”. Pe lângă statutul de scriitor, Chris Simion este cunoscută și în teatru ca regizor de avangardă. Până în prezent, a semnat regia la peste 30 de spectacole de teatru și a câștigat numeroase premii.

Scris în doar 40 de zile, acest roman are la bază povestea unui suflet care se luptă cu propriul sine pentru redobândirea libertății, a păcii interioare. Sper să nu exagerez, însă acest roman simt că a furat atât de mult din mine, că a mușcat din mine și din gândurile mele și mi le-a întins apoi pe tavă, să mai arunc o ultimă privire peste acest întreg născut într-un moment de neatenție. Chris Simion cu siguranță mi-a deschis apetitul către acest gen de cărți, căci am alunecat atât de repede printre paginile acestui joc al introspecției, al regăsirii de sine. Ceea ce mă face să iubesc pur și simplu această carte este faptul că îți oferă ocazia de a participa activ la toate cugetările și nelămuririle descrise. Este un fel de joc al minții, care îți stimulează psihicul. Din nou, după cum spuneam și în recenzia romanului „Ce ne spunem când nu ne vorbim”(clik pe titlu pentru a fi direcționat către recenzie) de aceeași autoare, în romanele scrise de Chris Simion e aproape imposibil să nu te identifici cât de puțin cu personalitatea complexă a personajului Floarea Soarelui, iar faptul de a reuși să redai emoții sau trăiri care să răsune atât de adânc din sufletul cititorilor chiar e mare lucru. Cel puțin acesta e felul meu de a vedea lucrurile.

Am găsit acest roman ca pe un fel de continuare a romanului „Ce ne spunem când nu ne vorbim”, deși, bineînțeles, se poate citi fără nicio problemă chiar dacă nu ați citit romanul menționat mai înainte. Dacă în „Ce ne spunem când nu ne vorbim” am fost martori la povestea de iubire dintre Zmeul Albastru și Floarea-Soarelui, în „40 de zile” accentul cade pe regăsirea sufletului, pe umplerea golului creat în urma unor dezamăgiri cu care viața ne pune în față. În „40 de zile”, Zmeul Albastru apare doar evocat de Floarea-Soarelui, ceea ce înseamnă că Floarea-Soarelui nu mai comunică prin email-uri cu acesta, ci are loc un fel de monolog. Aceasta, pe lângă scrisorile adresate lui, îi mai scrie și lui Dumnezeu.

Cât despre structura romanului, am remarcat o notă de autenticitate bazată pe simetria acestuia. Pe lângă textul de început și cel de final, capitolele sunt structurate începând cu Ziua 1, până la Ziua 40 - fiecare capitol cuprinzând între 2-3-4 pagini, acestea fiind însoțite de o scriere de mână, acest detaliu aducând o notă mai persoanlă textului în sine.

Acum că tot am postat această poză, sincer vă spun că mi-era teamă că îmi voi termina toate stickerele pe care le avem, căci întâlneam atât de multe pasaje care se apropiau de mine, încât mă simțeam datoare să le însemnez. Îmi place să revin asupra unei cărți și să reiau pasajele însemnate, încercând să retrăiesc sentimentele avute în timpul primei lecturi.

O carte care nu m-a dezamăgit, de la care chiar aveam așteptări și care m-a surprins în mod plăcut. De fapt, nu m-a surprins, căci am găsit în ea exact ceea ce căutam: meditație asupra sinelui, monologuri și profunde contemplări asupra vieții și a sufletului. Tocmai acum trei zile, înainte de a începe acest roman, îi mărturiseam unei prietene faptul că am de gând să mă apuc de o carte scrisă de Chris Simion și că sigur următoarele una-două zile n-o să mai fiu de găsit niciunde, căci mă voi afunda întru totul în lectura acestui roman. Așa s-a și întâmplat.

De recomandat, recomand cu toată căldura acest roman tuturor celor care vor să parcurgă un drum spre regăsirea sinelui; un roman care dă de gândit și care pune anumite probleme existențiale.

Totuși, din nemumăratele citate pe care le-am însemnat, am să încerc să mă limitez la câteva. Ia să vedem care dintre ele câștigă un loc în această recenzie:

Unde să fug de propria-mi minte? Gândurile m-au jupulit din toate părțile.

O floare nu alege dacă se usucă sau rămâne în viață, dar omul alege dacă omoară sau ține în viață floarea aceea.

A-l minți pe celălalt este mult mai mult decât a-l minți. Nu-ți dai șansa să trăiești în adevăr nici ție, nici lui. Când minți te desconsideri. Tu pe tine.

Demnitatea este punctul de unde începe cursa. Înseamnă în primul rând să nu aluneci spre ieșirea din tine, spre abandom. Orice formă de nepăsare de sine este o trădare de sine. Cum să fii onest celălalt dacă nu ești cu tine?

Fiecare avem în noi un copil pe care nu-l abandonăm oricât de maturi suntem. Copilul este înfipt, e poziționat bine, în spatele unei uși de fier, ferecat, stă fără probleme, e protejat, nu-i face nimănui rău. De fiecare dată când ne este greu și când nu acceptăm lumea reală, ne retragem în el. Copilul acesta devine singurul dușman al adultului.

Oamenii nu sunt ceea ce arată că sunt, pentru că nu se cunosc. Atunci când se izbesc de ei înșiși, de cele mai multe ori se reneagă. Îmi plac oamenii care nu vorbesc în citate și care nu trăiesc prin deciziile altora.

Puteți cumpăra această carte de AICI, cu o reducere de 10% și transport gratuit.

Voi ați citit acest roman? Vă aștept părerile sincere în secțiunea comentarii, promit să le ascult cu atenție!