„Dacă aș rămâne” de Gayle Forman • Recenzie (carte vs. film)

Despre..

Mia este o violoncelistă talentată în vârstă de 17 ani, cu o familie iubitoare şi un prieten minunat, Adam. Ea nu trebuie decât să aleagă dacă va merge la New York pentru a studia la Julliard sau dacă va rămâne în Oregon cu cei dragi. Însă într-o dimineaţă cu ninsoare, totul se schimbă, iar decizia pe care brusc trebuie să o ia este dramatică şi dureroasă. Mia îşi pierde părinţii şi fratele mai mic într-un accident rutier, şi, cu toate că nu îşi aminteşte momentul impactului, ea îi poate vedea pe cei din jur şi pe sine. Romanul este scris la persoana întâi, Mia evocă evenimente din viaţa sa, descrie ceea ce vede şi aude în spital, deşi nu poate simţi nimic şi este din ce în ce mai slăbită. Dragostea pentru cei rămaşi în viaţă şi pentru Adam şi pasiunea pentru muzica clasică vor determina alegerea pe care tânara o face la final. „Dacă aş rămâne” atinge teme importante, despre viaţă, moarte şi despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă. Cartea este inspirată de o tragedie reală.

Recenzie:

În ciuda faptului că am tot auzit în stânga și în dreapta numai „laude” la adresa cărții acesteie, mereu am rămas sceptică privitor la aceasta, simțind parcă că „nu e de mine”, că n-o să-mi placă. Însă, deoarece am găsit o persoană amabilă să-mi împrumute această carte, am decis totuși să-i acord o șansă.

După cum ne mărturisește și descrierea cărții, este vorba despre o tânără cu aspirații de muzician, a cărei viață se scurge pe ritmurile armonioase ale violoncelului la care aceasta cântă, fiind pasionată de muzica clasică. Mia reprezintă, într-adevăr, o fată cuminte, cum s-ar spune. Tipa timidă, care se ascunde în spatele melodiei căreia îi dă viață cu ajutorul instrumentului ei. Cu toate acestea, vine ziua în care îl întâlnește pe Adam, un cântăreț de muzică rock, de care ajunge să se îndrăgostească.

          

O poveste impresionantă ai zice, probabil. Ei bine, nu mă îndoiesc că ar fi putut fi. Însă aici vine partea în care trebuie să mărturisesc faptul că undeva pe la jumătatea cărții am avut un puternic impuls de a renunța la lecturarea acestei cărți. De ce? Mi s-a părut o carte simplistă, cu mari „pauze publicitare” care-mi puneau la încercare răbdarea. Mi s-a părut frustrant faptul că se sare de la o idee la alta, iar apoi se revine după 50 pagini (e un simplu exemplu, vreau doar să acceptuez faptul că mi s-a părut lungă revenirea de la stadiul „povestirii a n întâmplări cu Adam și familia Miei – care mă plictiseau teribil, apropo -” la stadiul „prezentul: spitalul”. Simțeam că urmăream un film pe un oarecare post de televiziune, iar reclamele nu mai încetau să apară.. iar când se apropria un moment important ghiciți ce se întâmpla? Mi se serveau instant câteva pagini bune pline cu niște amintiri de-ale Miei de pe vremea când totul era bine și frumos la care nici măcar nu puteam să fiu atentă întru-totul datorită sentimentelor ce mi le trezeau această structură a textului.

Adevărul este că am citit acest roman cu scopul de a-l putea compara cu filmul deja apărut. Tocmai vorbeam cu o prietenă când abia începusem să citesc această carte.. „Am impresia că de data asta filmul va bate cartea”, a fost prima mea mărturisire. În viziunea mea, pot spune că am văzut mai multe aspecte pozitive în ecranizarea romanului decât în cartea în sine. Am să explic și de ce: în primul și în primul rând, în carte am observat că lipsește foarte mult acea apropiere față de cititor, lipsește o oarecare afecțiune, lipsesc sentimentele puternice de răscolire și, într-un anumit punct, chiar de suspans (care este diminuat de enervantele descrieri care parcă ucid suspansul) și, cel mai mult, lipsește liniștea conferită de muzică. Deși de obicei sunt contra filmelor ce nu respectă cărțile, am apreciat de data asta secvențele adăugate de regizor, ce nu apar în carte, deoarece acelea, am observat, dau o notă mai specială filmului, îl fac să nu fie atât de mediocu, îl fac original și mai plăcut.

De asemenea, tot respectul meu și toată admirația pentru actrița ce a interpretat rolul Miei, Chloë Grace Moretz, deoarece a reușit, cred eu, să înfățișeze sentimente puternice, reale, umane, a creat scene remarcabile. A reușit să surprindă suferința din sufletul Miei, disperarea ei, lucru care nu a fost surprins prea bine printre paginile cărții. Într-un astfel de mediu cred, de asemenea, că muzica este un element foarte important, iar melodiile alese pentru film se potrivesc atât de bine. Melodia ce m-a impresionat cel mai tare și, în același timp, m-a emoționat într-atât încât a reușit să-mi surprindă lacrimile a fost Heart like yours , melodie scrisă de Adam pentru Mia.

Ca să-mi placă cu adevărat o carte am nevoie ca aceasta să se joace puțin cu emoțiile mele, să-mi stârnească întrebări, or această carte m-a lăsat rece, pe când ecranizarea acesteia mi-a dat o emoție atât de puternică încât mi-a fost imposibil să nu izbucnesc în plâns undeva acolo aproape de final. Cred că aș fi apreciat mai mult cartea dacă ar fi fost scrisă puțin mai diferit.. poate de altcineva, și structurată mai ordonat.

Din cauza faptului că nu vreau să dau spoilere am să las mai jos doar câteva imagini preluate din secvențele care mi-au plăcut cel mai mult:

      

Vouă, dacă l-ați citit deja, v-a plăcut acest roman? De ce v-a plăcut/de ce nu v-a plăcut?

Dar despre film ce părere aveți?

Sunt nerăbdătoate să aud și opiniile voastre, așa că vă invit să vă adunați gândurile, să vi le transpuneți într-un comentariu, apoi să-l postați.