Recenzie „Jurnal trist” de Katherine Mansfield

Apariție: 2009

Traducere: Antoaneta Ralian

Editura: Art

(colecția Ocheanul întors)

Număr pagini: 240

Sinopsis

Jurnal de tânguiri adună însemnările din ultimii ani ai lui Katherine Mansfield. Apropiindu-se, treptat, de sfârşitul vieţii, scriitoarea trece, cu luciditate, printr-un întreg proces de pregătire şi transformare. Cel mai important gând, care nu-i dă pace nici măcar o clipă, este acela de a scrie. În ciuda bolii şi a obsesiei pe care o naşte – reumatismul care îi afectează inima, răceala care duce la pleurezie -, reuşeşte să se menţină într-o stare permanentă de creaţie. Mai mult decât atât, prietena ei, L.M., îi spune că, dacă s-ar vindeca, nu ar mai putea scrie. Iar moartea fratelui ei pe front o îndeamnă să scrie cu o şi mai mare înverşunare.

Jurnalul lui Katherine Mansfield arată o cale nesperată prin care slăbiciunea umană se transformă în puterea de a fi un mare scriitor.

Recenzie

Nu știu cum să încep această recenzie. Să vorbesc mai întâi despre cuidatul sentiment pe care l-am retrăit citind această carte, sentimentul acela dubios de a mă regăsi printre paginile unei cărți (cel puțin o versiune a mea)? Da, bine. „Prerefer de o mie de ori să mă reazam de parapetul podului, să privesc bărcile și oamenii indiferenți, necunoscuți și să simt adierea vântului. Da, urăsc societatea.” Aceste cuvinte, acum ceva timp, ar fi putut fi foarte bine desprinse și din gura mea, însă am decis că e timpul să nu mai fiu un spectator în propria viață.

Katherine Mansfield dă glas nenumăratelor trăiri pe care viața o obligă să le încerce, este mânată de suferință, de gânduri, de trăiri – emoții puternice, pe care le așterne constant în al ei jurnal. O carte care, deși pare scurtuță, cuprinde o puternică încărcătură emoțională, gândurile acestui suflet fiind uneori atât de copleșitoare, alteori înțelepte, mânuindu-și cuvintele într-u mod atât de dichisit.

Seara vine iarăși . Talazurile de umflă. Marea se zbate, se zvârcolește , se adună, apoi se azvârle pe stânci. În lumina dură, metalică, stâncile au un licăr sângeriu. Deasupra lor, o fâșie lată de verde amestecat cu negru dens, ca smoala; și, mai deasupra, un pisc de munte violet; peste munte, un cer opalin, lustruit ca interiorul unei scoici ude. Lumina se schimbă clipă de clipă. Chiar în timp ce scriu, și-a pierdut asprimea. Pufulețe de nori albi se încolăcesc pe coama muntelui ca niște spirale de fum. Acum se răspândește pe cer o culoare purpurie, amenințătoare și înfricoșătoare.

Întreaga ei operă pare un pastel, aș putea spune, aceasta realizând o descrierea minuțioasă, afectivă și superbă a naturii.

Ora patru. Oare acum se luminează de zi la ora patru? Sar din pat și alerg la fereastră. E semiîntuneric, nici negru, nici albastru. Aripa coastei e violetă. Pe cerul liliachiu fâlfâie drapele negre, iar corăbii negre, populate de fantome negre, plutesc pe ape purpurii.

Vai, de câte ori n-am pândit ora când eram doar un țânc de fetișcană! Dar pe atunci, stăteam la fereastră până mă străpungeau fiori reci, până înghețam toată și până în mine fremăta ceva – nu mai știu ce.

Katherine Mansfield, pe parcursul anilor în care scrie aceste însemnări în jurnal, este într-o continuă călătorie prin lume, schimbându-și de mai multe ori locuința. Marea reprezintă în element „cheie” în jurnalul ei, autoarea simțindu-se obligată să ne-o descrie de câte ori are ocazia de a se ivi în fața ochilor ei.

Deși uneori m-am văzut nevoită să reiau unele fraze deoarece nu mă puteam concentra la ele, cartea cu siguranță merită citită. Însă, ca un sfat, vă recomand să aveți răbdare cu ea, nu o abandonați la cel mai mic obstacol. Recunosc, au existat unele istorisiri care, inevitabil, m-au plictisit. E o carte de memorii deci cred că este în regulă dacă simt acest lucru. Nu mă înțelegeți greșit, nu cartea m-a plictisit, ci unele secvențe, e o mare diferență între acestea două.

Revenind la Katherine Mansfield, deși te poate copleși prin acel glas al tristeții pe care îl emană, devenind o voce a neputinței umane,

Azi dimineață am meditat și am tot meditat, dar fără prea mare folos. Nu pot înțelege de ce, dar spiritul mă părăsește ori de câte ori încerc să cobor cu picioarele pe pământ. Când plutesc în nori, mă simt de minune. Și, în mintea mea, în cap, pot concepe, realiza și scrie minuni – da, minuni; dar în secunda în care încerc să le materializez în scris, dau greș în chip jalnic.

ulterior descoperim o dorință arzătoare de a realiza ceva în viață, curaj, perseverență:

O viață fără muncă – mai bine m-aș sinucide. De aceea munca mi-e mai importantă decât viața.

În rândurile de mai jos am să vă mai scriu câteva citate desprinse din această carte:

„Suferința omenească nu cunoaște hotar. Când îți spui „Am atins fundul mării – mai adânc nu m-aș putea scufunda!” te scufunzi și mai adânc. Și mereu la fel.”

„Oare voi fi vreodată în stare să exprim dragostea mea pentru muncă – dorința de a fi o scriitoare mai bună -, felul cum jinduiesc să-mi pot da mai multă osteneală? Și pasiunea care mă însuflețește? Îmi ține loc de religie, este religia mea în ce privește oamenii, eu îmi creez oamenii: religia „vieții” e viața însăși.”

„Prietenii sunt niște întruchipări mai mult sau mai puțin imperfecte ale ideilor noastre…”

Voi ați citit această carte? M-aș bucura dacă ați împărtăși cu mine opinia voastră.

.