„Apartamentul” de Hakan Bicakci - Recenzie

Titlu: Apartamentul

Autor: Hakan Bicakci

Traducere: Diana Crupenschi și Emilia Diehl

Număr pagini: 192

Editura: Univers

Anul apariției: 2013

În Apartamentul, un roman care poate fi definit ca un thriller psihologic, tânărul Arif renunță la slujba sa într-o agenție de publicitate, se desparte de iubita lui și se mută într-un nou apartament. Este hotărât ca, de acum înainte, să-și împlinească visul vieții lui: acela de a deveni compozitor de muzică. În noul apartament, pe peretele dormitorului există un straniu orificiu din care se aud voci, iar pocnetele din instalația de încălzire a imobilului se articulează în ritmuri. Înstrăinat de prieteni și de familie, Arif devine tot mai obsedat de cântecele lui, iar simțul realității i se deteriorează din ce în ce mai tare.

Acum, că am terminat acest roman psihologic ce mi-a lăsat o grămadă de întrebări pe buze, pot spune că mă simt ca și cum pământul mi-ar fi fost luat de sub picioare, ca și când aș fi plecat într-o călătorie de lungă durată, departe, într-un loc pe atât de ciudat, pe atât de tentant, iar dintr-o dată o furtună izbitoare mi-ar fi tăiat calea și m-ar fi oprit din drum.

Un roman atât de bine structurat ce m-a uimit însăși prin modul în care este „aranjată” narațiunea, naratorul variind în funcție de capitole, prezentând astfel de multe ori situații din două puncte de vedere, un lucru pe care îl găsesc atât de atrăgător: să afli cum cântăresc situația ambele persoane în cauză.

Un alt lucru pe l-am remarcat este faptul că în acest roman se sublinează superficialitatea oamenilor și minciunile pe care le înghițim zi de zi, de la vânzătoarea de la magazinul din colț până la vecinul de la trei.

Am apreciat acest roman pentru originalitatea de care dă dovadă și cred că ceea ce m-a atras cel mai mult a fost exact faptul că întâmplările erau atât de neașteptate, autorul creând un peisaj atât de ciudat, de bizar în adevăratul sens al cuvântului.

M-a impresionat mult, dar în același timp m-a făcut și confuză, paranoia lui Arif care i-a adus până la urmă succesul, acesta dând crezare unui adevăr ce era de fapt absurd, îndepărtându-se de toate persoanele ce-l înconjurau și izolându-se în noul lui apartament împreună cu sunetele „din interior”.

Conversațiile lăuntrice ale lui Arif au dat romanului un aer psihologic mai special, acele rânduri întortocheate conducându-te în universul devastat al personajului.

Metroul.. Melodia asta mi se pare cunoscută. Stația de după ultima stație…Nu-mi mai amintesc cum sună. Cea de după ultima stație…E o cafenea unde obișnuiam să mergem tot timpul, îți mai aduci aminte? Trebuie neapărat să ne întâlnim. O barcă ce-și proiește drum printre valuri…Coș plin cu fructe…Dacă nu găsești telecomanda, poți s-o oprești introducând codul în panoul de comandă al alarmei. Arif, băiete, dacă vrei să te faci bine, încetează să mai vorbești de unul singur.

O carte diferită de restul cărților pe care le citeam care pot spune că m-a marcat și mi-a lăsat o urmă de regret, gândindu-mă că nu voi avea posibilitatea să citesc și o continuare a ei. Am citit ultimele pagini cu teamă, cu teama de a sfârși cartea și de a avea încă povestea neterminată în propriile mâini, fiind responsabilă eu însămi de ea de acum încolo.

Ceren, fosta iubită a lui Arif, mărturisește într-o conversație cu Arif:

– Una dintre cele mai importante diferențe dintre narațiunea din cărți și cea din filme este aceea că, într-un film, nu poți decât să simți când va lua sfârșit, în timp ce într-o carte știi foarte bine când va ajunge la final. Filmul curge, se va termina la un moment dat, dar când? Pe când într-o carte este destul de evident când se va termina povestea: la ultima pagină. Filmul poate să se termine brusc, în cel mai neașteptat moment. Se termină când tu te aștepți să continue. În loc de imagini începe să curgă genericul. Dar textul care curge într-o carte nu are șansa să-ți facă o asemenea surpriză. Când ajungi la ultimul rând de pe ultima pagină, știi că acela este sfârșitul cărții. Într-un film, nu ai de unde să știi dacă scena pe care o urmărești este ultima sau nu. În cel mai fericit caz, nu poți decât să simți asta.

Dragă Ceren, țin să te contrazic – o carte nu sfârsește după ce întorci ultima pagină, ci atunci când disparte din memoria omului. Cel puțin asta îmi place să cred. Unele cărți le vei simții neterminate și vei citi de nenumărate ori ultimele pagini asigurându-te că nu ți-a scăpat nimic și totuși nu va fi de ajuns. O carte bună întotdeauna va fi prea scurtă, și întotdeauna vei căuta o continuare pe care, într-un final, nu o vei găsi.

Înainte de a încheia vreau să mai fac o mărturisire: de îndată ce am început acest roman am știut că avea să fie unul bun numai prin limbajul utilizat care m-a capturat de la primele rânduri, simțind că naratorul vorbește pentru mine, iar eu eram nevoită să-l ascult, să-i intru în joc.

Acum iată câteva citate care mi-au plăcut:

Cântecul pe care-l asculta la căști era mai trist decât vremea de afară și mai rece decât realitatea care-l înconjura.

Vocea pe care credeam că o am și cea pe care o auzeam spunând cuvinte erau diferite. Vocea pe care mi-o imaginam era mai blândă, mai moale, mai liniștitoare și mai frumoasă. Cea care ieșea din gura mea era ascuțită, neliniștită și obositoare, înșelătoare și, mai presus de toate, nefamiliară.

Dispărea treptat-treptat din locul în care stătea, transformându-se în scris. Își abandona propria ființă tridimensională, așternându-se pe hârtia bidimensională.

Nota acordată acestei cărți este 5/5.

O carte care m-a surprins în mod plăcut și care o recomand cu toată căldura!

Mulțumesc mult Editurii Univers pentru șansa de a citi acest roman!

Cartea o puteți găsi pe site-ul editurii dând click AICI.