Recenzie „Maitreyi” de Mircea Eliade

Încă de la începutului lecturării acestei cărți, ceea ce m-a atras, ceea ce m-a intrigat a fost prefața scrisă de Mihail Sebastian, acesta creând o atmosferă caldă, familiară, încă de la primele cuvinte, împletită cu un mister nedeslușit, începând astfel: Dacă aș fi cu desăvârșire sincer cu mine și cu dumneata, cititorule, aș tipări aici, în locul cronicii literare, o singură mărturisire: nu pot să scriu despre Maitreyi.

Un alt pasaj care mi-a atras atenția este următorul: Maitreyi le depășește pe toate. Maitreyi îl depășește pe Mircea Eliade însuși – nu în sensul că i-ar întrece posibilitățile
de creație, dar în sensul că această carte trece dincolo de cariera sa de scriitor (”dincolo” nu înseamnă mai sus, ci ”pe alt plan”), dincolo de preocupările sale de cugetare, dincolo de problemele sale spirituale. Maitreyi este un miracol împlinit.

Mărturisirile acestea mi se păreau atât de pline de adevăr pe tot parcursul lecturii, le simțeam vii, pline de un sentiment puternic.

Acțiunea acestui roman se conturează odată cu găsirea unui loc de muncă în India și totodată cu mutarea în casa domnului și a doamnei Sen a tânărului european Allan în vârstă de 24 de ani.
Acesta ajunge să se îndrăgostească nebunește de fiica lor, Maitreyi, o fecioară indiancă în floarea vârstei, aflată la numai 16 ani, care-l cucerește pe acesta atât prin gesturile ei necugetate, cât și prin blândețea și prin feminitatea ei.

Acest roman este o lectură care te poate face să trăiești pasional această poveste istorisită, dar care, la următoarea frază aruncată, poate să-ți pătrundă în propriul trecut, poate să-ți răscolească amintirile proprii.

Eu am simțit această carte, citându-l pe Mihail Sebastian, ca pe un miracol. Cred că este exact tipul de carte care te mișcă și în momentul acesta chiar aveam nevoie de o asemenea lectură. Am trăit intens fiecare trăire, fiecare durere și fiecare bucurie a personajelor și mă bucur că mi-am făcut curaj să o citesc.

Consider că noi toți avem nevoie de cărți ca aceasta, care să te apropie, să-ți câștige încrederea atât prin limbaj, cât și prin poveste, cărți care să te facă să simți, dar nu ceva, ci totul.

Am să las mai joc câteva citate din carte care m-au impresionat:

E ciudat cât de incapabil sunt să prevăd evenimentele esențiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai târziu firul vieții mele.

Îmi aduc aminte vag (și vagul acesta se datorește nu atât depărtării în timp, cât nenumăratelor sentimente și revolte pe care le-am încercat eu de-atunci și care aproape au neutralizat, au estompat în cenușiu și banal preliminariile), mi-aduc aminte că strigau în mine două suflete.

– Eu sunt, spuse ea repede, fără să clipească. Îmi place să gândesc, să fac versuri, să visez.

Notă. Jurnalul e mai întotdeauna un prost psiholog, după cum această povestire va confirma. De aceea extrag notele de față; ca să-mi dau încă o dată seama cât de absurd pluteam în închipuire.

De ce trebuie să sufăr atâta ca să înțeleg un singur om?

E foarte greu să ai ceva cu adevărat, să-l capeți sau să-l cucerești. Mai mult ne închipuim că posedăm decât posedăm.

Ploaie să fie sărutul nostru.

..iar jurnalul – care nu prevedea o schimbare atât de apropiată – nu păstrează decât scheletul unei vieți pe care acum nu o mai pot intui și nu o mai pot evoca.

Parcă fusesem rupt în zece bucăţi, căci îmi simţeam trupul numai o rană, sufletul risipit, nu mai aveam nici voinţă, nici putere să mă dezmeticesc o clipă.

De atunci nu mai cred în expresia oamenilor. Mi se pare că regulile schimbării feței nu au nimic de-a face cu adevăratele experiențe sufletești. Poate numai ochii, singurii, pot trăda un om.