Recenzie „De profundis” de Oscar Wilde

ScrisăScrisă în 1897, în timpul detenției executate de Wilde timp de doi ani, ca urmare a condamnării din 1895 pentru acte apreciate în epocă drept demne de oprobiul social (în fapt, pentru homosexualitate), lucrarea este ultima opera în proza a lui Wilde. De profundis dezvăluie felul în care timpul petrecut în inchisoare a declanșat o schimbare profundă în conștiința lui Oscar Wilde, făcându-l să descopere, prin suferință, răspunsul la intrebări fundamentale, aducând la lumină un Wilde nebănuit, pe care putini cititori îl cunosc sau și l-au imaginat vreodată.

Sursa descrierii: Librarie.net

„De profundis” de Oscar Wilde a reprezentat o adevărată surprinză chiar și pentru mine. Lecturarea acestei cărți în sine. Îmi doream de foarte mult timp să citesc această carte, încât nici nu mi-a trecut prin cap că aș putea să o găsesc cotrobăind prin biblioteca tatei. Întâmplarea face ca ieri seară, nu din lipsă de ocupație, ci din simpla dorință de a mă relaxa, am luat pe rând fiecare volum din bibliotecă cu scopul de a-l „examina” puțin, până când m-am trezit în mână cu „De profundis” al lui Oscar Wilde. În acel moment am încetat „căutarea” și mi-am lipit un zâmbet bleg pe față, apoi am furat-o. Am simțit că trebuie neapărat să o citesc. Așa că asta am și făcut.

Acum că v-am povestit și această istorioară, să trecem la recenzie. Am întâlnit în „De profundis” același stil inconfundabil al lui Oscar Wilde, stil pe care l-am regăsit și în primul și singurului roman al său, „Portretul lui Dorian Gray”. „De profundis” cuprinde confesiunile lui Oscar Wilde din perioada în care era închis. Pe lângă prefața scrisă de Henry-D Davray, acest volum începe cu o serie de amintiri despre Oscar Wilde scrise de către André Gide, apoi continuă cu câteva scrisori adresate lui Robert Ross, după care încep să curgă gândurile lui Oscar Wilde, confesiunile sale legate de viața la închisoare, despre artiști, despre viață și despre oameni în general. Despre societate. Cu referiri la Evanghelie, la cultura greacă, cât și la unele opere shakespeariene, Oscar Wilde îți modelează gândirea, vine cu un nou concept asupra vieții pe care nu mulți ar fi în stare să-l încerce, cred eu, având în vedere situația în care se afla. Nu-mi dau seama încă dacă Oscar Wilde e cel care pune întrebările sau cel care le oferă răspunsul; cert este că îi simt scrierile atât de aproape de sufletul meu, încât uneori acest lucru mă înfioară și mă copleșește. Alteori mă surprinde întru-totul și-mi servește o idee, un mod de a gândi pe care nu l-am adoptat până acum, pe care nu l-am descoperit poate. De pildă, să luăm următoarele pasaje:

Viciul suprem este superficialitatea. Tot ceea ce îți asumi este bun.

A renega experiențele pe care le-ai cunoscut înseamnă a-ți opri propria dezvoltare; a le nega, înseamnă a pune o minciună pe buzele propriei tale vieți. Aceasta ar înseamna renegarea propriului suflet.

 Aceste două citate exprimă exact ceea ce am eu în minte. Consider că nu poți duce o viață fericită și liniștită atât timp cât continui să-ți renegi propriul trecut, propriile experiențe, propriul eu trecut. Adevărata viață constă în simplitate, în onestitatea fără de propriul suflet, în respect și înțelegere.

În acest Oscar Wilde prezent printre paginile acestei proze scurte am regăsit un om inteligent, capabil să nu-și transforme toate durerile și suferințele trăite în ură – ură față de societare ori față de el însuși. Aceasta ajunge la un echilibru, schimbându-și altfel viața în bine. Câteva dintre cugetările acestuia:

Orice degradare a trupului trebuie să contribuie la înălțarea sufletului.

Dar, în timp ce hotărârea de a deveni mai bun este un act empiric și ipocrit, faptul de a fi devenit mai om este privilegiul celor care au suferit; eu cred că am devenit mai om.

Sufletul se naște bătrân în corp și numai pentru a-l întineri, corpul îmbătrânește.

Ceea ce mă fascinează cel mai mult la Oscar Wilde este felul său liber și cald de a se exprima, care te îndeamnă parcă să continui lectura. Citindu-l pe Wilde, nu ai nevoie de dialoguri pentru a nu te plictisi. Nu. El înfățișează însăși o artă prin modul său de a fi, de a scrie, de a gândi. Iar arta este menită să poarte o ușoară tentă de mister caracteristic.

Dacă te poți bucura de libertate, flori, cărți și lună, cum să nu fii pe deplin fericit?  

Am spus că, în spatele durerii, se află întotdeauna durere. Ar fi mai înțelept să spun că, în spatele durerii, se află întotdeauna un suflet. Și, a-ți bate joc de-un suflet în durere este un lucru primejdios. În economia ciudat de simplă a lumii, nu primești decât ceea ce dai; și ce simțământ în afară de dispreț ai putea avea pentru cei care nu au destulă imaginație ca să pătrundă dincolo de aspectul exterior al lucrurilor și să încerce un simțimânt de milă?

O lectură cu adevărat specială. Un suflet atât de frumos precum al lui Oscar Wilde merită ascultat, zic eu.
Dacă v-a plăcut „Portretul lui Dorian Gray”, cu siguranță veți îndrăgi și această latură mai personală al lui Wilde. Eu nu pot decât să vă recomand ambele lecturi, atât „De profundis”, cât și „Portretul lui Dorian Gray”, căci le consider două opere fundamentale, care merită gustate din plin. Această recomandare se îndreaptă în special amatorilor de cărți clasice – cărți care au puterea de a ridica întrebări la nivelul conștiinței cititorului. Cărți care fac literatură.

Eu mă opresc aici cu recenzia, însă nu înainte de a vă spune că aștept în comentarii și impresiile voastre în legătură cu acest volum, în caz că l-ați citit deja.